Scan barcode
nazaalopz's review against another edition
4.0
No podría empezar a escribir algo sobre este libro sin contar como llegó a mis manos.
Estaba sentada en aquel sillón rojo, mientras tomaba un trago, ¿era tequila o ginebra?, y hablaba sobre la relación de la mujer en la sociedad, sobre sus casos familiares específicos, sobre mi experiencia propia y sin saber como aquellos dos hermanos tan distintos uno del otro, acordaron que debía leer este libro. Eran tres ediciones, escogieron la más bonita y me la dieron.
El Paraíso en la otra esquina, primera página y ya una frase me hizo cuestionarme “¿Qué sería, pues, de nosotros, sin la ayuda de lo que no existe?” - Paul Valéry, breve epístola sobre el mito. ¿Qué no existe dios, el mito, el amor o el paraíso?
Fue interesante leer este libro, porque constantemente me preguntaban mi opinión, hablé mucho sobre el, por lo cual era un fin inevitable que me tomara una tarde para escribir y plasmar esto.
Quiero decir primero lo malo, si es que puede llamarse así, pues sí. Mario Vargas Llosa se atreve a escribir este libro retratando parte de la vida de Flora Tristán, quien es considerada pionera feminista, de una forma misógina innegable.
“Pese a todo lo que habías aprendido en materia de injusticia, todavía eras una ignorante cuando escribiste las Peregrinaciones de una paria”.
Intenté buscar en blogs, acá en goodreads, una crítica que hubiera notado lo mismo que yo, pero esta fue inexistente. ¿Era este lenguaje machista demasiado imperceptible? ¿Estaba disfrazado en un libro donde la protagonista mujer tiene el mismo número de capítulos que el protagonista hombre, su nieto?
Simplemente no había razón, fueron demasiadas las veces que leí sobre las faltas ortográficas de Florita, sobre lo inculta que era, sobre lo poco que había leído. Me preguntaba: si el formador de la unión obrera hubiese sido un hombre hubiera importado esto. ¿Acaso Llosa contaste los libros que leyó Paul Gaughin? ¿O mejor aún por qué no reprobaste con mayor ímpetu que abusara de niñas sexualmente?
“En el estado lastimoso en que te encontrabas, ya no constituías un riesgo: no ibas a hacer perder la virginidad ni embarazar a esas niñas marquesanas. No hubieras podido hacerles el amor aunque te lo hubieran permitido, porque, desde hacía algún tiempo, no habías vuelto a tener erecciones ni asomo de deseo sexual”.
Ahora bien, dicho esto que era lo único que no pretendía dejar por fuera, es un libro muy bien retratado, vale la pena tomarse el tiempo y buscar cada pintura de Gauguin, comparar la descripción del autor de la realidad literaria, con la percepción propia. Un maestro de los colores, de las sensaciones que dan los mismos, cuadros absurdos, obscenos, desproporcionados, incorentes que cuentan lo que vos veías Koke.
La sexualidad es un tema principal, y separados por una generación en ambas personalidades juega un papel muy importante en su dedicación y labor, esa sexualidad dañada, corrompida, abusada. Es difícil leer esto, ¡acaso no hay muchas mujeres aún que temen de su sexualidad, que el sexo les es asqueroso, repugnante, abusivo! con lo magnífico que es. Una sociedad occidental que sataniza el disfrute sexual, y lo vuelve un método más de control patriarcal e incluso religioso.
No es esto mismo lo que Paul envidia de los tahitianos y maoríes, su inocencia y pureza sexual.
No encuentran Flora Tristan y Paul Gauguin el Paraíso, ¿lo haremos nosotros?
Estaba sentada en aquel sillón rojo, mientras tomaba un trago, ¿era tequila o ginebra?, y hablaba sobre la relación de la mujer en la sociedad, sobre sus casos familiares específicos, sobre mi experiencia propia y sin saber como aquellos dos hermanos tan distintos uno del otro, acordaron que debía leer este libro. Eran tres ediciones, escogieron la más bonita y me la dieron.
El Paraíso en la otra esquina, primera página y ya una frase me hizo cuestionarme “¿Qué sería, pues, de nosotros, sin la ayuda de lo que no existe?” - Paul Valéry, breve epístola sobre el mito. ¿Qué no existe dios, el mito, el amor o el paraíso?
Fue interesante leer este libro, porque constantemente me preguntaban mi opinión, hablé mucho sobre el, por lo cual era un fin inevitable que me tomara una tarde para escribir y plasmar esto.
Quiero decir primero lo malo, si es que puede llamarse así, pues sí. Mario Vargas Llosa se atreve a escribir este libro retratando parte de la vida de Flora Tristán, quien es considerada pionera feminista, de una forma misógina innegable.
“Pese a todo lo que habías aprendido en materia de injusticia, todavía eras una ignorante cuando escribiste las Peregrinaciones de una paria”.
Intenté buscar en blogs, acá en goodreads, una crítica que hubiera notado lo mismo que yo, pero esta fue inexistente. ¿Era este lenguaje machista demasiado imperceptible? ¿Estaba disfrazado en un libro donde la protagonista mujer tiene el mismo número de capítulos que el protagonista hombre, su nieto?
Simplemente no había razón, fueron demasiadas las veces que leí sobre las faltas ortográficas de Florita, sobre lo inculta que era, sobre lo poco que había leído. Me preguntaba: si el formador de la unión obrera hubiese sido un hombre hubiera importado esto. ¿Acaso Llosa contaste los libros que leyó Paul Gaughin? ¿O mejor aún por qué no reprobaste con mayor ímpetu que abusara de niñas sexualmente?
“En el estado lastimoso en que te encontrabas, ya no constituías un riesgo: no ibas a hacer perder la virginidad ni embarazar a esas niñas marquesanas. No hubieras podido hacerles el amor aunque te lo hubieran permitido, porque, desde hacía algún tiempo, no habías vuelto a tener erecciones ni asomo de deseo sexual”.
Ahora bien, dicho esto que era lo único que no pretendía dejar por fuera, es un libro muy bien retratado, vale la pena tomarse el tiempo y buscar cada pintura de Gauguin, comparar la descripción del autor de la realidad literaria, con la percepción propia. Un maestro de los colores, de las sensaciones que dan los mismos, cuadros absurdos, obscenos, desproporcionados, incorentes que cuentan lo que vos veías Koke.
La sexualidad es un tema principal, y separados por una generación en ambas personalidades juega un papel muy importante en su dedicación y labor, esa sexualidad dañada, corrompida, abusada. Es difícil leer esto, ¡acaso no hay muchas mujeres aún que temen de su sexualidad, que el sexo les es asqueroso, repugnante, abusivo! con lo magnífico que es. Una sociedad occidental que sataniza el disfrute sexual, y lo vuelve un método más de control patriarcal e incluso religioso.
No es esto mismo lo que Paul envidia de los tahitianos y maoríes, su inocencia y pureza sexual.
No encuentran Flora Tristan y Paul Gauguin el Paraíso, ¿lo haremos nosotros?
lwb's review against another edition
4.0
Richly imagined parallel tales of Gauguin and his grandmother in their failed searches for a way to paradise.
albixu_95's review against another edition
Es una mierda no tiene trama y es todo el rato igual.
blueyorkie's review against another edition
4.0
It is not one, but two biographies that Vargas Llosa offers us in this promise of Paradise, which always slips away a little further in front of the superhuman ambitions of its two protagonists: on the one hand Paul Gauguin at the turn of the century, threw his bourgeois life overboard for a problematic crossing towards his true nature as an artist and the search for a primal art; on the other, Flora Tristan her grandmother, who fifty years earlier also rejected conjugal slavery with an act of courage that commands respect for the time, and threw all her strength into a political fight for utopian socialism bringing together women and workers in the exact cause.
These two will never meet, but many bridges connect them: their idealism, their anti-conformism, and the strength of their faith in their vocation.
The novel alternates chapters dedicated to one and the other. For both of them, I had great pleasure in living this augmented reading experience, either by the image to discover Gauguin's Tahitian paintings one by one or by the text to learn Fourierism, the Saint-Simonians, and all these romantic social currents that marked the De Balzac era when lawless capitalism dominated European bourgeois societies, now the peoples in abject poverty.
I learned a lot and vibrated with these two incandescent beings that the author animates with a tremendous romantic breath in this book, bursting with colors and hot as embers.
These two will never meet, but many bridges connect them: their idealism, their anti-conformism, and the strength of their faith in their vocation.
The novel alternates chapters dedicated to one and the other. For both of them, I had great pleasure in living this augmented reading experience, either by the image to discover Gauguin's Tahitian paintings one by one or by the text to learn Fourierism, the Saint-Simonians, and all these romantic social currents that marked the De Balzac era when lawless capitalism dominated European bourgeois societies, now the peoples in abject poverty.
I learned a lot and vibrated with these two incandescent beings that the author animates with a tremendous romantic breath in this book, bursting with colors and hot as embers.
iulia_marc's review against another edition
4.0
Citind, nu le simți de îndată ca fiind diametral opuse, dar două viziuni își dau aici întâlnire și caută paradisul de după colț: cea a lui Paul Gaugain, pictorul, care se refugiază în sălbăticia tahitiană și a Insulelor Marchize, în căutarea libertății, a artei pure, primitive, neconstrânse de convențiile societății, și cea a Florei Tristan, revoluționară, activistă pentru drepturile muncitorilor și ale femeilor, care alege nu doar să rămână în societatea care o sufocă, ci să o schimbe din temelii, punând bazele unei societăți egalitare.
Mi-a devenit evidentă și bătătoare în ochi această diferență abia când Flora își exprimă disprețul față de ideea refugiului pe o insulă pentru „cei aleși”, în contextul unei filosofii/ teorii sociale. Căci iată, Paul (sau Koke, cum era numit de băștinașii insulelor), nepotul ei, tocmai în refugiu pe-o insulă își va căuta paradisul personal.
Llosa scrie atât de viu, visceral, cu patos și personal, încât poveștile de viață ale celor doi le-am simțit în mod egal interiorizate. Și trebuie să spun: nu mi-e deloc simpatic acest Koke, versiunea fictivă a pictorului postimpresionist; mi-a fost chiar silă de atitudinile și comportamentele lui. Însă este extrem de bine construit ca personaj. Toate scenele, paginile, rândurile care aduc în discuție relația lui cu arta, viziunea și căutările artistice care îl macină, sunt geniale. O fi într-adevăr așa: doar o reîntoarcere la sălbăticia interioară, și socială, și biologică, doar o regăsire a primitivismului personal poate da naștere unei arte reale, autentice? Nu știu. Dar Paul Gaugain pare să fi găsit frânturi din acest paradis artistic după care tânjea. Departe de Franța și Occident, în sălbăticia insulelor, își dezlănțuie forța creatoare.
Este minunat descris procesul de creație al fiecărei picturi. Că poate să facă asta, ca scriitor, nu o dată într-o carte, ci în repetate rânduri, diferit, cu aceeași forță și vibrație, mi se pare că spune totul despre abilitățile lui Llosa. Cum își lasă personajele să își exploreze sexualitatea, cu toate inhibițiile, curiozitățile, libertățile și bolile „rușinoase”, încălcând valorile etice, fără pudoare, dar fără să cadă în vulgaritate de dragul scandalului, spune la fel de multe.
Nu știu dacă sunt convinsă de această conversație directă cu propriile personaje. Pe alocuri se simte ca și cum, de fapt, ele și-ar vorbi singure (și eu mă mai cert uneori cu „bine, Iulia, chiar trebuia să faci cutare lucru?”). Tehnica nu e stăpânită 100% în roman, deci mi s-au părut nepotrivite, puerile, unele adresări.
Povestea Florei este poate mai puțin pasională, dar nu lipsită de forță: marile idei și teme sunt acolo, în strădaniile ei de a înțelege societatea, de a schimba mentalitățile muncitorilor și ale femeilor, adică tocmai ale oamenilor pe care vrea să-i ridice din sărăcie, foamete, asuprire și suferință.
Paradisul de după colț, cu cele două viziuni asupra vieții, mi se conectează în harta lecturilor cu [b:Jumătate de secol cu Borges|63226506|Jumătate de secol cu Borges|Mario Vargas Llosa|https://i.gr-assets.com/images/S/compressed.photo.goodreads.com/books/1667662187l/63226506._SY75_.jpg|75933226], punând în balanță și aici acest rol al artistului sau omului, în general: să stai în societate, să lupți pentru schimbarea ei în bine, sau să te refugiezi în sălbăticie, fie ea fizică ori imaginară, pentru a-ți descătușa capacitatea creatoare?
În roman, în amintirile lui Paul, apare adesea și „Olandezul Nebun”, căci a lui a fost ideea unui sanctuar dedicat artiștilor, unde aceștia să se retragă și să creeze nestingheriți. Poate de-asta, de cum am terminat de citit Paradisul, am luat la răsfoit [b:Viaţa şi opera lui Van Gogh|8995584|Viaţa şi opera lui Van Gogh (Pictori de Geniu, #4)|Enrica Crispino|https://i.gr-assets.com/images/S/compressed.photo.goodreads.com/books/1282471774l/8995584._SX50_.jpg|13872832], de Enrica Crispino.
Mi-a devenit evidentă și bătătoare în ochi această diferență abia când Flora își exprimă disprețul față de ideea refugiului pe o insulă pentru „cei aleși”, în contextul unei filosofii/ teorii sociale. Căci iată, Paul (sau Koke, cum era numit de băștinașii insulelor), nepotul ei, tocmai în refugiu pe-o insulă își va căuta paradisul personal.
Llosa scrie atât de viu, visceral, cu patos și personal, încât poveștile de viață ale celor doi le-am simțit în mod egal interiorizate. Și trebuie să spun: nu mi-e deloc simpatic acest Koke, versiunea fictivă a pictorului postimpresionist; mi-a fost chiar silă de atitudinile și comportamentele lui. Însă este extrem de bine construit ca personaj. Toate scenele, paginile, rândurile care aduc în discuție relația lui cu arta, viziunea și căutările artistice care îl macină, sunt geniale. O fi într-adevăr așa: doar o reîntoarcere la sălbăticia interioară, și socială, și biologică, doar o regăsire a primitivismului personal poate da naștere unei arte reale, autentice? Nu știu. Dar Paul Gaugain pare să fi găsit frânturi din acest paradis artistic după care tânjea. Departe de Franța și Occident, în sălbăticia insulelor, își dezlănțuie forța creatoare.
Este minunat descris procesul de creație al fiecărei picturi. Că poate să facă asta, ca scriitor, nu o dată într-o carte, ci în repetate rânduri, diferit, cu aceeași forță și vibrație, mi se pare că spune totul despre abilitățile lui Llosa. Cum își lasă personajele să își exploreze sexualitatea, cu toate inhibițiile, curiozitățile, libertățile și bolile „rușinoase”, încălcând valorile etice, fără pudoare, dar fără să cadă în vulgaritate de dragul scandalului, spune la fel de multe.
Nu știu dacă sunt convinsă de această conversație directă cu propriile personaje. Pe alocuri se simte ca și cum, de fapt, ele și-ar vorbi singure (și eu mă mai cert uneori cu „bine, Iulia, chiar trebuia să faci cutare lucru?”). Tehnica nu e stăpânită 100% în roman, deci mi s-au părut nepotrivite, puerile, unele adresări.
Povestea Florei este poate mai puțin pasională, dar nu lipsită de forță: marile idei și teme sunt acolo, în strădaniile ei de a înțelege societatea, de a schimba mentalitățile muncitorilor și ale femeilor, adică tocmai ale oamenilor pe care vrea să-i ridice din sărăcie, foamete, asuprire și suferință.
Paradisul de după colț, cu cele două viziuni asupra vieții, mi se conectează în harta lecturilor cu [b:Jumătate de secol cu Borges|63226506|Jumătate de secol cu Borges|Mario Vargas Llosa|https://i.gr-assets.com/images/S/compressed.photo.goodreads.com/books/1667662187l/63226506._SY75_.jpg|75933226], punând în balanță și aici acest rol al artistului sau omului, în general: să stai în societate, să lupți pentru schimbarea ei în bine, sau să te refugiezi în sălbăticie, fie ea fizică ori imaginară, pentru a-ți descătușa capacitatea creatoare?
În roman, în amintirile lui Paul, apare adesea și „Olandezul Nebun”, căci a lui a fost ideea unui sanctuar dedicat artiștilor, unde aceștia să se retragă și să creeze nestingheriți. Poate de-asta, de cum am terminat de citit Paradisul, am luat la răsfoit [b:Viaţa şi opera lui Van Gogh|8995584|Viaţa şi opera lui Van Gogh (Pictori de Geniu, #4)|Enrica Crispino|https://i.gr-assets.com/images/S/compressed.photo.goodreads.com/books/1282471774l/8995584._SX50_.jpg|13872832], de Enrica Crispino.
f_xrl's review against another edition
informative
reflective
slow-paced
- Plot- or character-driven? A mix
- Strong character development? It's complicated
- Loveable characters? No
- Diverse cast of characters? N/A
- Flaws of characters a main focus? It's complicated
3.75
angeladobre's review against another edition
4.0
https://booknation.ro/recenzie-paradisul-de-dupa-colt-de-mario-vargas-llosa/
rhodaj's review against another edition
adventurous
informative
slow-paced
- Plot- or character-driven? Character
- Strong character development? It's complicated
- Loveable characters? It's complicated
- Diverse cast of characters? It's complicated
- Flaws of characters a main focus? Yes
3.75
xfajardo's review against another edition
4.0
Siendo este el primer libro que leo de Vargas Llosa, no puedo compararlo con algún otra de sus obras, así que no diré mucho sobre su estilo literario.
En cuestión de narrativa, Vargas Llosa hace gala de un prodigioso manejo de la lengua castiza. Me parece impresionante la facilidad con la que entra y sale del conciente de sus personajes.
La historia es un verdadero reto de combinar ficción con hechos históricos y me deja con curiosidad de saber qué tanto debió ser ficción.
Me deja un mal sabor la manera en que narra las muertes de ambos personajes, me parece que Flora merecía que ampliara más y a Paul lo redujera, parece en momentos que lo alarga demasiado.
En cuestión de narrativa, Vargas Llosa hace gala de un prodigioso manejo de la lengua castiza. Me parece impresionante la facilidad con la que entra y sale del conciente de sus personajes.
La historia es un verdadero reto de combinar ficción con hechos históricos y me deja con curiosidad de saber qué tanto debió ser ficción.
Me deja un mal sabor la manera en que narra las muertes de ambos personajes, me parece que Flora merecía que ampliara más y a Paul lo redujera, parece en momentos que lo alarga demasiado.