Scan barcode
menniemenace's review
3.0
الرواية محبطة جدًا، بلا أي دليل منطقي ولا أي مبرر باستثناء الغباء المتمثل في الأنظمة البيروقراطية يموت البطل.
تجعلك تفقد الأمل في العالم.
تجعلك تفقد الأمل في العالم.
mayarelmahdy's review
3.0
الرواية محبطة جدًا، بلا أي دليل منطقي ولا أي مبرر باستثناء الغباء المتمثل في الأنظمة البيروقراطية يموت البطل.
تجعلك تفقد الأمل في العالم.
تجعلك تفقد الأمل في العالم.
kewlpinguino's review against another edition
4.0
This is the most realistic dystopian novel I've read. I'm sure that won't be the case in 20 years and it'll seem very dated, but the world of The Little Girl and the Cigarette is comparable to that of 2001 to no now. It's also really funny.
mayar_reading_stuff's review
3.0
الرواية محبطة جدًا، بلا أي دليل منطقي ولا أي مبرر باستثناء الغباء المتمثل في الأنظمة البيروقراطية يموت البطل.
تجعلك تفقد الأمل في العالم.
تجعلك تفقد الأمل في العالم.
rhv's review against another edition
5.0
سيجارة واحدة قدرت تقلب حياة شخصين واحد منهم لفوق والثاني انقلبت لتحت!
شدتني إلى النهاية.
شدتني إلى النهاية.
epictetsocrate's review against another edition
3.0
Fiecare din cele două texte părea indiscutabil… Numai că duceau la concluzii contrarii. După legea de stat, condamnatul Deşire Johnson acţiona cu drepturi depline invocând articolul 47 din codul de aplicare a pedepselor, care-i permitea să fumeze o ultimă ţigară înainte de execuţie. La rândul său, domnul Quam Lao Ching, directorul unităţii penitenciare, aplica riguros alineatul 176 liT. B din regulamentul interior interzicându-i să aprindă această ţigară. Adăugat cu un an mai înainte, la presiunea asociaţiilor de apărare a sănătăţii publice, acest apendice interzicea categoric consumul de tutun în incinta închisorii. Evident, ideea de a apăra sănătatea unui condamnat la moarte putea să te lase perplex, dacă nu cumva vedeai în asta un rafinament al cruzimii; dar o astfel de măsură, benefică pentru cei mai mulţi, nu accepta nicio excepţie. Din alt punct de vedere, articolul 47, deşi căzut în desuetudine, îl autoriza în mod incontestabil pe prizonier să tragă cele câteva fumuri prin care se risipea în aer ultima-i dorinţă.
Aparent indiferent la soarta ce-l aştepta, Deşire Johnson arbora un aer încăpăţânat, în anticamera sălii de execuţie, un dialog al surzilor se purta între condamnatul la moarte, un negru masiv, adept al mişcării religioase Rastafari, foarte calm sub codiţele împletite, şi administratorul stabilimentului, un vietnamez licenţiat în drept, recent numit la conducerea acestei închisori ultramoderne pentru a asigura buna desfăşurare a vreo douăsprezece execuţii capitale pe an. Trupul mărunt al asiaticului părea contractat de o vie agitaţie interioară. Dorinţa de a-şi îndeplini datoria fără a comite nicio greşeală, teama de a nu încălca regulamentul, obligaţia de a lua o decizie se traduceau prin repetarea aceluiaşi ordin, rostit cu o voce mecanică ce-i trăda lipsa de siguranţă:
― Vă cer, domnule Johnson, să formulaţi o ultimă dorinţă compatibilă cu regulamentul interior al acestei închisori.
Impasibil în uniforma sa portocalie fluorescentă, cu încheieturile strânse în cătuşe, Deşire Johnson nu avea nimic provocator, nici măcar insolent. Afişa mai degrabă acea inconştienţă care-i derutase pe juraţi în timpul procesului său ― când afirma că nu-l înjunghiase şi nici nu-l jefuise pe acel poliţist de patruzeci şi trei de ani, pe o străduţă din apropierea locuinţei lui. Sigur pe el, cu privirea sinceră şi capul sus, se crezuse obligat să precizeze: „Mă mai întâlneam cu el şi, drept să spun, era un rasist împuţit. De-aş fi vrut vreodată să-i fac felul cuiva, sigur aş fi ales pe unul de teapa lui!” în lumina indiciilor concordante şi prea numeroase, această declaraţie ambiguă sunase ca o mărturisire; dar era ceva cavaleresc în cuvintele lui, care atrăsese simpatia publicului, mai ales când Deşire adăugase: „Nu-mi cereţi să-l jelesc pe tipul ăsta care hărţuia puştii în loc să-i ajute. Eu n-am făcut în viaţa mea rău unui copil!”
Aparent indiferent la soarta ce-l aştepta, Deşire Johnson arbora un aer încăpăţânat, în anticamera sălii de execuţie, un dialog al surzilor se purta între condamnatul la moarte, un negru masiv, adept al mişcării religioase Rastafari, foarte calm sub codiţele împletite, şi administratorul stabilimentului, un vietnamez licenţiat în drept, recent numit la conducerea acestei închisori ultramoderne pentru a asigura buna desfăşurare a vreo douăsprezece execuţii capitale pe an. Trupul mărunt al asiaticului părea contractat de o vie agitaţie interioară. Dorinţa de a-şi îndeplini datoria fără a comite nicio greşeală, teama de a nu încălca regulamentul, obligaţia de a lua o decizie se traduceau prin repetarea aceluiaşi ordin, rostit cu o voce mecanică ce-i trăda lipsa de siguranţă:
― Vă cer, domnule Johnson, să formulaţi o ultimă dorinţă compatibilă cu regulamentul interior al acestei închisori.
Impasibil în uniforma sa portocalie fluorescentă, cu încheieturile strânse în cătuşe, Deşire Johnson nu avea nimic provocator, nici măcar insolent. Afişa mai degrabă acea inconştienţă care-i derutase pe juraţi în timpul procesului său ― când afirma că nu-l înjunghiase şi nici nu-l jefuise pe acel poliţist de patruzeci şi trei de ani, pe o străduţă din apropierea locuinţei lui. Sigur pe el, cu privirea sinceră şi capul sus, se crezuse obligat să precizeze: „Mă mai întâlneam cu el şi, drept să spun, era un rasist împuţit. De-aş fi vrut vreodată să-i fac felul cuiva, sigur aş fi ales pe unul de teapa lui!” în lumina indiciilor concordante şi prea numeroase, această declaraţie ambiguă sunase ca o mărturisire; dar era ceva cavaleresc în cuvintele lui, care atrăsese simpatia publicului, mai ales când Deşire adăugase: „Nu-mi cereţi să-l jelesc pe tipul ăsta care hărţuia puştii în loc să-i ajute. Eu n-am făcut în viaţa mea rău unui copil!”
tajana_a's review against another edition
fast-paced
- Plot- or character-driven? A mix
- Strong character development? It's complicated
- Loveable characters? No
- Diverse cast of characters? Yes
- Flaws of characters a main focus? Yes
3.75