Scan barcode
joyce_appreciator's review against another edition
emotional
hopeful
reflective
fast-paced
- Plot- or character-driven? Character
- Strong character development? It's complicated
- Loveable characters? Yes
- Diverse cast of characters? It's complicated
- Flaws of characters a main focus? Yes
3.25
- An enjoyable slow-paced drama with set in a gentle, expansive world and with some interesting ideas - but definitely one of Ibsen's weaker plays due to its lukewarm narrative thrusts.
- If you're accustomed to the climactic drawing-rooms that provide the setting Ibsen's usual fare, or even the dizzying saga-style narrative of the prose dramas, the Lady from the Sea will seem slightly unusual. We see Wangel's daughters drift serenely between suitors, there is painting and music, and much more interest in time spent in the natural world than in many of Ibsen's other plays. It is a welcome contrast in some ways, allowing Ibsen to take an interest in a broader group of protagonists and move away from the tightly-disciplined style of his other realist dramas towards a less predictable formula for the problem of human relationships towards the turn of the century.
- That being said, the characters vary in power as a result - the morbid sculptor Lyngstrand, the impetuous Hilda and Wangel and his wife are all somewhat individuated and useful vehicles for the exploration of family life and love, but none of them operate with true moral (or amoral) force.
- Morever, the central narrative dilemma is bold but executed without much conviction (Joyce does it much better in Exiles but with none of Ibsen's accomplished world-building), and the sudden evaporation of Ellida's feeling, alongside the heavy-handed romantic motif of the sea, will disappoint those who love Ibsen for his uncompromising dramatic inclinations. Maybe I'm saying I don't like happy endings - but this one was just somewhat insipid (even if some sadness does lurk in the background)
- If you're accustomed to the climactic drawing-rooms that provide the setting Ibsen's usual fare, or even the dizzying saga-style narrative of the prose dramas, the Lady from the Sea will seem slightly unusual. We see Wangel's daughters drift serenely between suitors, there is painting and music, and much more interest in time spent in the natural world than in many of Ibsen's other plays. It is a welcome contrast in some ways, allowing Ibsen to take an interest in a broader group of protagonists and move away from the tightly-disciplined style of his other realist dramas towards a less predictable formula for the problem of human relationships towards the turn of the century.
- That being said, the characters vary in power as a result - the morbid sculptor Lyngstrand, the impetuous Hilda and Wangel and his wife are all somewhat individuated and useful vehicles for the exploration of family life and love, but none of them operate with true moral (or amoral) force.
- Morever, the central narrative dilemma is bold but executed without much conviction (Joyce does it much better in Exiles but with none of Ibsen's accomplished world-building), and the sudden evaporation of Ellida's feeling, alongside the heavy-handed romantic motif of the sea, will disappoint those who love Ibsen for his uncompromising dramatic inclinations. Maybe I'm saying I don't like happy endings - but this one was just somewhat insipid (even if some sadness does lurk in the background)
eb00kie's review against another edition
4.0
As my first Ibsen play, this is utterly atypical, but hardly lacking. It starts slow, but the ending is spectacular; the characters are complex and engaging and strongly contemplative. The Lady from the Sea is strongly symbolic, strange, out of the cultural contest, for a first reader like me, and captivating in its representation of romantic love, especially near the end of act IV. There's a fascinating discussion on the terrible "that which repels and attracts", marriage as something between bargain and union, as a matter of both promise and free choice.
That being said, theatre and poetry benefit much from being read in the original language. This style of translation is tone-specific; the dialogues, but for the strangeness of their content, sound English ("Fiddlesticks"). However, despite similarities of structure between English and Scandinavian languages, the former has a wider breadth of slang and vocabulary that translates into nuance. The Scandinavian languages, on the other hand, are terse - to me, almost spartan - which leaves a greater burden of feeling on each of their words. The play feels much diminished.
That being said, theatre and poetry benefit much from being read in the original language. This style of translation is tone-specific; the dialogues, but for the strangeness of their content, sound English ("Fiddlesticks"). However, despite similarities of structure between English and Scandinavian languages, the former has a wider breadth of slang and vocabulary that translates into nuance. The Scandinavian languages, on the other hand, are terse - to me, almost spartan - which leaves a greater burden of feeling on each of their words. The play feels much diminished.
tee_victoria's review against another edition
3.0
Whilst it does not reach the heights of Hedda Gabler, The Lady from the Sea is an interesting little play about Ellida, a young woman torn between two loves. On one hand is a stranger from the past who embodies the mysterious and tumultuous depths of the sea. On the other hand is her ordinary, but eternally devoted husband and the role of step-mother which she cannot fully embrace.
Like Ibsen’s ‘A Doll’s House’ it is a play about female independence and free will. Ellida has to make a choice, and throughout the play, the war within her is evident.
The ending was rather anticlimactic, and Ellida herself a little flat as a character, but I was intrigued until the final act, and recommend it as a quick, light read.
Like Ibsen’s ‘A Doll’s House’ it is a play about female independence and free will. Ellida has to make a choice, and throughout the play, the war within her is evident.
The ending was rather anticlimactic, and Ellida herself a little flat as a character, but I was intrigued until the final act, and recommend it as a quick, light read.
ruhh's review against another edition
hopeful
inspiring
lighthearted
reflective
medium-paced
- Plot- or character-driven? Character
- Strong character development? Yes
- Loveable characters? Yes
- Diverse cast of characters? No
4.0
janespoetry's review against another edition
4.0
4,5*
kierkegaard avrebbe amato questo dramma e io pure
kierkegaard avrebbe amato questo dramma e io pure
victoriaamalie's review against another edition
emotional
funny
fast-paced
- Plot- or character-driven? Character
- Strong character development? Yes
- Loveable characters? Yes
- Diverse cast of characters? Yes
- Flaws of characters a main focus? Yes
4.25
maria_1605's review against another edition
5.0
În cinci acte, piesa se focalizează asupra Elidei Wangel, o femeie aparte care a fost crescută într-un far, la malul mării. Aceasta s-a îndrăgostit de un marinar, cu care s-a cununat în mod simbolic, prin schimbul unor inele. Aflat pe o corabie, marinarul se găsește într-o situație problematică, deoarece își ucide căpitanul și este, astfel, alungat. După o perioadă de jelire, Elida se căsătorește cu doctorul Wangel, un văduv și tată a două fiice, care o vor primi pe aceasta în căminul lor, pătat încă de pierderea traumatică a maternității.
Elida este pusă întotdeauna sub semnul stranietății, are un nume de origine păgână și este considerată o femeie-sirenă; “ea ține de oamenii mării”, susține doctorul Wangel, motiv pentru care se scaldă în apa mării în fiecare zi, indiferent de fluctuațiile apei. Marea este, de fapt, singura plăcere a vieții ei, mediul în care Elida se regăsește cu adevărat. Este interesant modul în care Ibsen profită de imaginarul colectiv mitologic și alege figura unei sirene pentru personajul său, deoarece acestea nu sunt percepute neapărat într-o lumină pozitivă. Ele fie ghidau marinarii spre moarte, fie dădeau naștere unor furtuni violente. “Sfârșitul sirenei” despre care se vorbește chiar la începutul piesei va fi, de fapt, sfârșitul Elidei ca femeie-papușă, deoarece ea își va dobândi, în final, dreptul de a fi liberă și de a lua decizii autonome. Elida este înrudită, astfel, nu doar cu Hedda Gabler, dar și cu Nora, din "O casă de păpuși". La fel cum menționa și Kierkegaard, putem identifica pe plan psihologic o dihotomie a disperării: aceea de a nu fi reușit să devii tu însuți și alta, mai mare, de a fi devenit cu adevărat tu însuți, lucru pe care personajele lui Ibsen îl fac. În cazul Elidei, acest lucru este limpede de observat în finalul piesei, când reușește să iasă din rolul de obiect ușor manipulabil (rol jucat cu excelență de personajul suroral Nora, de pildă). Dacă inițial Wangel afirma că “soția mea nu are nicio alegere de făcut, sunt aici ca să aleg pentru ea”, la final acesta înțelege că personalitatea fluidă, heterogenă a Elidei nu poate funcționa sub constrângerile impuse de el. Astfel, în momentul în care acesta îi redă libertatea de alegere, Elida îl alege din nou pe el ca partener, mărturisind că “transformarea a venit când am putut alege în libertate”. Femeia nu mai este proiectată ca păpușă ci, din contră, își câștigă statutul de nimfă a mării, care, din ipostaza de sedusă, are acum independența de a-și alege seducătorul.
Conexiunea Elidei cu Hedda se resimte îndeosebi prin faptul că niciuna dintre ele nu au o natură rea, machiavelică, ci una pur supranaturală. Ele se reflectă una pe cealaltă și exercită aceeași fascinație rece și forță de seducție care inspiră bărbații din jurul lor să creeze. Măreția lor ca femei constă, de fapt, în alura lor bizară. Pierderea maternității este un alt element comun, însă în Elida putem observa o apropiere aproape mistică față de nou-născutul ai cărui ochi își schimbau culoarea în funcție de mare.
Un aspect care m-a fascinat ca cititor a fost modul în care o iubire adolescentină poate bântui psihicul uman, aducându-l într-o stare pe care cei nealterați de suferințe pe plan amoros o pot considera maladivă. Elida este adesea condamnată de Wangel că e nebună, însă eu, în ipostaza de lector sau de spectator, pot empatiza fără efort cu caracterul ei. Întoarcerea neașteptată a unei iubiri care nu s-a încheiat, ci doar a rămas suspendată în aer, o destabilizează în mod previzibil pe Elida. Aceasta refuză, inițial, orice tip de apropiere, dar, în momentul în care se simte constrânsă de a rămâne cu Wangel, fuga cu străinul devine tentantă.
O altă chestiune interesantă este discursul pe care personajele îl poartă în legătură cu rolul pe care bărbatul și femeia îl joacă în cuplu. Bărbatul este mereu cel creat cu înclinație vocațională, în timp ce femeia nu trebuie decât să susțină latura sa creatoare și să rămână mereu sursă inspirațională. Femeile nu pot cunoaște statutul de homo faber, la fel cum nici nu le este permis să se căsătorească din dragoste. Ele trebuie cumpărate și întreținute, după cum chiar Elida consideră că funcționează căsnicia sa cu Wangel.
Poate ce lipsește, în final, e o corelație cu Ofelia a lui Shakespeare. Ar fi fost interesant să o vedem pe Elida cum devine una cu apa mării.
Elida este pusă întotdeauna sub semnul stranietății, are un nume de origine păgână și este considerată o femeie-sirenă; “ea ține de oamenii mării”, susține doctorul Wangel, motiv pentru care se scaldă în apa mării în fiecare zi, indiferent de fluctuațiile apei. Marea este, de fapt, singura plăcere a vieții ei, mediul în care Elida se regăsește cu adevărat. Este interesant modul în care Ibsen profită de imaginarul colectiv mitologic și alege figura unei sirene pentru personajul său, deoarece acestea nu sunt percepute neapărat într-o lumină pozitivă. Ele fie ghidau marinarii spre moarte, fie dădeau naștere unor furtuni violente. “Sfârșitul sirenei” despre care se vorbește chiar la începutul piesei va fi, de fapt, sfârșitul Elidei ca femeie-papușă, deoarece ea își va dobândi, în final, dreptul de a fi liberă și de a lua decizii autonome. Elida este înrudită, astfel, nu doar cu Hedda Gabler, dar și cu Nora, din "O casă de păpuși". La fel cum menționa și Kierkegaard, putem identifica pe plan psihologic o dihotomie a disperării: aceea de a nu fi reușit să devii tu însuți și alta, mai mare, de a fi devenit cu adevărat tu însuți, lucru pe care personajele lui Ibsen îl fac. În cazul Elidei, acest lucru este limpede de observat în finalul piesei, când reușește să iasă din rolul de obiect ușor manipulabil (rol jucat cu excelență de personajul suroral Nora, de pildă). Dacă inițial Wangel afirma că “soția mea nu are nicio alegere de făcut, sunt aici ca să aleg pentru ea”, la final acesta înțelege că personalitatea fluidă, heterogenă a Elidei nu poate funcționa sub constrângerile impuse de el. Astfel, în momentul în care acesta îi redă libertatea de alegere, Elida îl alege din nou pe el ca partener, mărturisind că “transformarea a venit când am putut alege în libertate”. Femeia nu mai este proiectată ca păpușă ci, din contră, își câștigă statutul de nimfă a mării, care, din ipostaza de sedusă, are acum independența de a-și alege seducătorul.
Conexiunea Elidei cu Hedda se resimte îndeosebi prin faptul că niciuna dintre ele nu au o natură rea, machiavelică, ci una pur supranaturală. Ele se reflectă una pe cealaltă și exercită aceeași fascinație rece și forță de seducție care inspiră bărbații din jurul lor să creeze. Măreția lor ca femei constă, de fapt, în alura lor bizară. Pierderea maternității este un alt element comun, însă în Elida putem observa o apropiere aproape mistică față de nou-născutul ai cărui ochi își schimbau culoarea în funcție de mare.
Un aspect care m-a fascinat ca cititor a fost modul în care o iubire adolescentină poate bântui psihicul uman, aducându-l într-o stare pe care cei nealterați de suferințe pe plan amoros o pot considera maladivă. Elida este adesea condamnată de Wangel că e nebună, însă eu, în ipostaza de lector sau de spectator, pot empatiza fără efort cu caracterul ei. Întoarcerea neașteptată a unei iubiri care nu s-a încheiat, ci doar a rămas suspendată în aer, o destabilizează în mod previzibil pe Elida. Aceasta refuză, inițial, orice tip de apropiere, dar, în momentul în care se simte constrânsă de a rămâne cu Wangel, fuga cu străinul devine tentantă.
O altă chestiune interesantă este discursul pe care personajele îl poartă în legătură cu rolul pe care bărbatul și femeia îl joacă în cuplu. Bărbatul este mereu cel creat cu înclinație vocațională, în timp ce femeia nu trebuie decât să susțină latura sa creatoare și să rămână mereu sursă inspirațională. Femeile nu pot cunoaște statutul de homo faber, la fel cum nici nu le este permis să se căsătorească din dragoste. Ele trebuie cumpărate și întreținute, după cum chiar Elida consideră că funcționează căsnicia sa cu Wangel.
Poate ce lipsește, în final, e o corelație cu Ofelia a lui Shakespeare. Ar fi fost interesant să o vedem pe Elida cum devine una cu apa mării.
cinnamonfox's review against another edition
5.0
”Adio doamnă; de acum încolo, ești doar un naufragiu în viața mea.”
Femeia mării mi-a lăsat o umbră de melancolie în gând; tristețea se ascunde undeva în cuvintele marinarului pierdut în valurile vieții.
Femeia mării mi-a lăsat o umbră de melancolie în gând; tristețea se ascunde undeva în cuvintele marinarului pierdut în valurile vieții.