epictetsocrate's review against another edition
3.0
Staffe își înalță capul cât de mult poate și trage în piept aerul din stația de metrou. Se simte împins din spate, atingând cu pieptul capul unei femei brunete, în timp ce sunt târâți de mulțime spre scările rulante. Femeia înjură într-o limbă estică, iar el vrea să-i ceară scuze, deși știe că nu e necesar și nici nu ar rezolva nimic cu asta.
Procesul este programat pentru ora 14:00. Încearcă să-și facă loc, pentru a înainta, prin partea stângă a rândului de oameni care așteptau să ajungă la scările rulante, însă nu descoperă niciun locșor prin care să se poată strecura. Un grup de adolescenți obraznici înaintează, contra curentului, înghiontind oamenii care își așteptau rândul, lăsând în urma lor un miros dulceag de dizolvant. Staffe își ține respirația, în timp ce pășește pe scările rulante, rămâne din nou pe loc, apoi inspiră adânc și gândul îi zboară spre judecătorul Burns și evenimentele petrecute în sala de judecată de-a lungul ultimelor două zile. Cu nervii încordați la maxim, bărbatul încearcă să se calmeze. Se asigură că mai are încă, bine strâns sub braț, dosarul cu actele cazului și trage de gulerul cămășii pe care o poartă. Nasturele de sus îi apasă mărul lui Adam în timp ce înghite în sec. Își strânge mai bine nodul cravatei.
Staffe recită, în gând, o mantra, spunându-și că asta este meseria pe care și-a ales-o. „Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot. Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot”. Apoi trece repede în revistă răspunsurile pe care le-a dat în acea dimineață la interogatoriul încrucișat și încearcă să-și dea seama, din rezumatul făcut de judecătorul Burns, dacă dovezile prezentate de el și colegii săi ar putea fi convingătoare. Își duce mâna în dreptul inimii și pipăie în buzunarul de la piept exemplarul în original al declarației unui martor secret.
Procesul este programat pentru ora 14:00. Încearcă să-și facă loc, pentru a înainta, prin partea stângă a rândului de oameni care așteptau să ajungă la scările rulante, însă nu descoperă niciun locșor prin care să se poată strecura. Un grup de adolescenți obraznici înaintează, contra curentului, înghiontind oamenii care își așteptau rândul, lăsând în urma lor un miros dulceag de dizolvant. Staffe își ține respirația, în timp ce pășește pe scările rulante, rămâne din nou pe loc, apoi inspiră adânc și gândul îi zboară spre judecătorul Burns și evenimentele petrecute în sala de judecată de-a lungul ultimelor două zile. Cu nervii încordați la maxim, bărbatul încearcă să se calmeze. Se asigură că mai are încă, bine strâns sub braț, dosarul cu actele cazului și trage de gulerul cămășii pe care o poartă. Nasturele de sus îi apasă mărul lui Adam în timp ce înghite în sec. Își strânge mai bine nodul cravatei.
Staffe recită, în gând, o mantra, spunându-și că asta este meseria pe care și-a ales-o. „Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot. Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot”. Apoi trece repede în revistă răspunsurile pe care le-a dat în acea dimineață la interogatoriul încrucișat și încearcă să-și dea seama, din rezumatul făcut de judecătorul Burns, dacă dovezile prezentate de el și colegii săi ar putea fi convingătoare. Își duce mâna în dreptul inimii și pipăie în buzunarul de la piept exemplarul în original al declarației unui martor secret.
More...