Reviews

Am revenit

Acum câteva luni mă simțeam ca un personaj de-al lui Jane Austen. Acum o săptămână eram scrisă de Shakespeare. Ei bine, azi sunt fără îndoială un personaj creat de Voltaire.

Se vede că-i o carte scrisă în secolul 18, dacă nu greșesc (ahaha mate-info cică).

Primul lucru pe care îl remarci e felul cum Voltaire jonglează cu structura frazelor. Cel puțin mie mi se pare că și-a găsit stilul de a scrie. Cred că există mulți autori care scriu, însă nu au un stil, o voce, aparte, iar apoi există și autori pe care dacă mi-i citești pe rând voi putea să fac diferența dintre ei. Totodată, cred că există și scriitori care au un anume talent când vine vorba de a abuza de cuvinte, de limbă în sine (*tuse* oscar wilde *tuse*), printre care și tipul ăsta numit Voltaire.

În mod întâmplător a ajuns în mâna mea un volum cu opere de-ale lui. Am mai citit câte ceva și mă încântă faptul că filozofia e menționată atât de des (eu având o înclinație spre acest domeniu pe care încerc sa o exploatez), deși nu mereu apar genul meu de idei sau "învățături".

M-a deranjat — mai bine zis: m-a mâhnit până în cel mai adânc colțișor al sufletului meu feminist și anti-superficialsm — faptul că la un moment dat se zice despre cum Candid nu s-ar mai căsători cu prințesa aia (cum s-o numi ea) pentru că și-a pierdut frumusețea. În fine, ce așteptări să mai am și eu. Măcar am citit acum câteva luni un dialog de-al lui Voltaire intitulat "Femei, fiți supuse bărbaților voștri" care e complet diferit de ceea ce pare și m-a făcut să cred că poate Voltaire n-a fost genul de sexist tipic întâlnit peste tot în vremea aceea. Chiar încerc să tratez cu îngăduință anumite personalități care au avut niște convingeri înguste la minte gândindu-mă că totul a fost în trecut și n-am ce schimba, însă cam eșuez grav. Nu mă veți auzi niciodată zicând că-mi place vreo idee de-a lui Aristotel fix din acest motiv. Stan Voltaire.

Lăsând deoparte societatea de prin 1700, sugerez să revin la ce tocmai am citit. Faptul că la început am crezut că titlul e "Candid și optimistul" (corect este "Candid și optimismul") mă neliniștește teribil — tot așteptam să îmi dau seama care-i faza cu optimistul și cine ar trebui să fie respectivul. De fapt, povestea sr bazează pe faptul că minunatul nostru Candid încearcă să rămână optimist în fiecare situație mizerabilă pe care o întâmpină în viața lui și mai mizerabilă. Pe la un moment dat, apare un personaj Martin care e total opusul și convingerea lui despre viață se axează mai mult pe faptul că niciun om nu-i fericit și nu poate face altceva decât să se resemneze.

Aparent, Voltaire a vrut să atace Enlightenment-ul (un curent din acela literar despre care se presupune că învățăm la școală însă minunații noștri profesori predau numai literatura română și niciodată nu ajung la opere cu adevărat revoluționare și care cred că se traduce în "Iluminismul") pentru că împrăștia idei despre egalitate și drepturile omului și motivul existenței. Chestii normale.

Totodată, Voltaire a mai intenționat să atace și unele aspecte ale bisericii și nobilimii. Asta se vede clar în carte. Pe undeva pe la final apare o frază unde nu-mai-știu-exact-cine spune cât de obișnuit e pentru regi să fie detronați. E o întreagă critică a umanității. Cel mai rău mi-a părut de personajele feminine. Deși cam toată lumea era cumpărată și vândută ca sclav, prințesa acea de care se îndrăgostise Candid, baba și Paquette au trecut prin suferințe mult mai cumplite.

Părerea mea despre literatură e că nu ar trebui să fie judecată "obiectiv" și că, de exemplu, când citești ceva nu ar trebui să încerci să îți dai seama ce a transmis autorul. Cele mai bune opere de artă sunt cele care te lasă să le interpretezi. Oamenii diferă de la unul la altul, așa că de ce să pierzi timpul gândindu-te la aDeVăRaTa SeMnIfIcAțIe a unei cărți? Secretul e că nu există. (Acum sunt foarte shady și da, am o problemă cu sistemul de învățământ românesc. Deal with it.) Tocmai de asta, habar n-am și nici nu mă interesează dacă ce am priceput eu din Candide e echivalent cu ce a vrut Voltaire să se înțeleagă (asta fiind ceva valabil pentru toate cărțile pe care le citesc). După mine, analizând complet subiectiv și trecând toate informațiile prin filtrul propriei mele existențe, am decis că mesajul cărții e să muncim până nu ne mai gândim cât de nenorocită e viața (semi-citez). Mi se pare un început compromițător, nu sunt neapărat de acord cu filozofia asta, însă poate îmi voi aminti random de ea într-o conversație peste câteva luni și voi realiza cât m-a schimbat. Repet: asta face o bucată bună de literatură, după mine. Să se puncteze faptul că sunt o adeptă a existențialismului și îmi place să-l conectez cu arta.