epictetsocrate's review against another edition
3.0
Cearta fusese atât de prostească!
Nici nu ar fi avut loc dacă Lysippe şi Tanais s-ar fi întors acasă în stepă – sau, cel puţin nu ar fi continuat schimbul usturător de cuvinte. Lysippe ar fi călărit pe Vânt-de-Nord departe, până când vântul i-ar fi alungat supărarea. Apoi s-ar fi întors la corturi şi ar fi spus că-i pare rău. Sora ei ar fi îmbrăţişat-o şi totul ar fi fost la fel ca înainte. Dar iată că acum erau singure într-o peşteră, pe partea cealaltă a lumii; mama lor plecase împreună cu restul tribului înainte de revărsatul zorilor, iar ele începeau să se îngrijoreze.
Pereţii de piatră ai grotei păreau să se prăvălească peste ea, trezindu-i un sentiment ciudat, şi-o făceau să se simtă speriată şi irascibilă. Lysippe aştepta cu nerăbdare venirea celorlalţi, chiar dacă asta însemna să călărească mai departe prin acest ţinut stâncos, neprietenos, când ea nu-şi dorea de fapt decât să se întoarcă acasă. Frecă mai tare gâtul lui Vânt-de-Nord cu o mână de iarbă pe care o culesese de pe povârniş şi seminţele îi intrară calului în ochi. Mânzul voinic, care îşi sprijinise capul de ea, bucurându-se de alintări, sforăi surprins şi o muşcă uşor pe iapa lui Tanais. Soare-Răsare scoase un mic nechezat de durere. Tanais se repezi să despartă cele două animale. Vânt-de-Nord îşi lăsă urechile pe spate şi Tanais îl plesni uşor peste bot.
— Nu da în calul meu! zise Lysippe.
— Atunci ţine-ţi-l în frâu! se răsti Tanais, trădându-şi nervozitatea, pentru că, de obicei, nu ridica vocea în preajma cailor.
Şi aşa începu cearta.
De fapt, cearta începuse să mocnească încă de când mama lor, regina Oreithyia, găsise această peşteră, ridicase vechiul scut al grifonului tribului ei şi rostise cuvintele secrete de chemare. Lysippe îşi amintea cum îşi ţinuseră respiraţia, dar nu se întâmplase nimic. Apoi mama lor sărise în şaua calului ei, le privise cu asprime pe cele două fiice ale sale şi le spusese să stea ascunse în peşteră. Se pare că mama invocase un spirit numit „oreadă“ spre a le proteja în timp ce ea îşi conducea suratele războinice spre oraş. Tanais nu voise să rămână şi nici Lysippe. I-ar fi plăcut mult mai mult să vadă oraşul legendar al strămoşilor lor decât să stea împreună cu un spirit invizibil într-o peşteră.
Nici nu ar fi avut loc dacă Lysippe şi Tanais s-ar fi întors acasă în stepă – sau, cel puţin nu ar fi continuat schimbul usturător de cuvinte. Lysippe ar fi călărit pe Vânt-de-Nord departe, până când vântul i-ar fi alungat supărarea. Apoi s-ar fi întors la corturi şi ar fi spus că-i pare rău. Sora ei ar fi îmbrăţişat-o şi totul ar fi fost la fel ca înainte. Dar iată că acum erau singure într-o peşteră, pe partea cealaltă a lumii; mama lor plecase împreună cu restul tribului înainte de revărsatul zorilor, iar ele începeau să se îngrijoreze.
Pereţii de piatră ai grotei păreau să se prăvălească peste ea, trezindu-i un sentiment ciudat, şi-o făceau să se simtă speriată şi irascibilă. Lysippe aştepta cu nerăbdare venirea celorlalţi, chiar dacă asta însemna să călărească mai departe prin acest ţinut stâncos, neprietenos, când ea nu-şi dorea de fapt decât să se întoarcă acasă. Frecă mai tare gâtul lui Vânt-de-Nord cu o mână de iarbă pe care o culesese de pe povârniş şi seminţele îi intrară calului în ochi. Mânzul voinic, care îşi sprijinise capul de ea, bucurându-se de alintări, sforăi surprins şi o muşcă uşor pe iapa lui Tanais. Soare-Răsare scoase un mic nechezat de durere. Tanais se repezi să despartă cele două animale. Vânt-de-Nord îşi lăsă urechile pe spate şi Tanais îl plesni uşor peste bot.
— Nu da în calul meu! zise Lysippe.
— Atunci ţine-ţi-l în frâu! se răsti Tanais, trădându-şi nervozitatea, pentru că, de obicei, nu ridica vocea în preajma cailor.
Şi aşa începu cearta.
De fapt, cearta începuse să mocnească încă de când mama lor, regina Oreithyia, găsise această peşteră, ridicase vechiul scut al grifonului tribului ei şi rostise cuvintele secrete de chemare. Lysippe îşi amintea cum îşi ţinuseră respiraţia, dar nu se întâmplase nimic. Apoi mama lor sărise în şaua calului ei, le privise cu asprime pe cele două fiice ale sale şi le spusese să stea ascunse în peşteră. Se pare că mama invocase un spirit numit „oreadă“ spre a le proteja în timp ce ea îşi conducea suratele războinice spre oraş. Tanais nu voise să rămână şi nici Lysippe. I-ar fi plăcut mult mai mult să vadă oraşul legendar al strămoşilor lor decât să stea împreună cu un spirit invizibil într-o peşteră.
More...