A review by epictetsocrate
Hanul zburător by G.K. Chesterton
3.0
Marea era de un verde palid, diafan, şi degetele străvezii ale amurgului începuseră să dezmierde după-amiaza, când o fată tânără, cu părul negru, îmbrăcată într-o rochie încreţită, de culoarea aramei, o rochie care sugera genul boem, îşi făcu apariţia pe faleza din Pebbleswick-on-Sea şi porni să se plimbe lenevos, târându-şi după ea umbrela de soare şi scrutând linia orizontului. Exista o pricină pentru care privirile îi erau instinctiv atrase de largul mării: o pricină comună multor fete tinere de-a lungul istoriei omenirii. Dar nici o siluetă de vapor nu se contura în zare.
Pe plaja care se aşternea la poalele falezei, ciorchini de gură-cască înconjurau obişnuiţii oratori de la malul mării: fie că aceştia erau socialişti sau oameni de culoare, fie că erau clerici sau simpli măscărici. Într-un loc, un individ se foia în jurul unor cutii de carton, iar scăldătorii îl contemplau de ceasuri întregi, tot sperând să afle ce-avea de gând cu ele. Alături, era un altul cu un joben proţăpit pe cap, o Biblie foarte lungă în mână şi o nevastă foarte scurtă lângă el, care stătea tăcută, în timp ce omul ameninţa cu pumnul încleştat erezia sublapsarianismului milnian, atât de larg răspândită în staţiunile balneare la modă. Era atât de frenetic, încât îţi venea greu să-l urmăreşti, dar, din când în când, cuvintele „prietenii noştri sublapsarieni”, rostite pe un ton sarcastic, reveneau, însoţite de un rânjet batjocoritor. Mai departe, un tânăr vorbea despre ceva ce nimeni nu înţelegea (şi el cu atât mai puţin), dar, aparent, spera să-şi atragă favoarea publicului datorită unei cununi de morcovi care-i încercuia pălăria. Grămăjoara de bani din faţa acestuia era mai grasă decât cele adunate de concurenţii săi. În continuare, se înşirau negrii; după aceştia, ceva mai încolo, se oficia o slujbă religioasă pentru copii, dirijată de un bărbat cu gâtul ca de girafă, care bătea tactul cu o lopăţică de lemn. Şi mai încolo, un ateu turbat făcea spume la gură, arătând mereu cu degetul spre slujba religioasă pentru copii şi vorbind tunător despre minunatele creaţii ale Naturii, care au fost pângărite de tainele Inchiziţiei Spaniole – reprezentate, fireşte, de omul cu lopăţică. Ateul, care purta o rozetă la butonieră, era la fel de necruţător şi cu propriul său public. „Ipocriţilor!”, răgea el, şi atunci auditorii îi aruncau câte o monedă. „Făţarnicilor şi mişeilor!”, şi alte monede se adăugau la grămăjoară. Dar între ateu şi oficiantul slujbei religioase se găsea un bătrânel cu mutră de bufniţă şi un fes roşu pe cap, care agita neputincios o umbrelă verde, mare cât un cort. Avea o faţă tuciurie şi zbârcită ca o coajă de nucă, un nas coroiat şi o barbă din fulgi şi pene negre, pe care le asociem, de obicei, cu Persia. Tânăra fată nu-l mai văzuse până atunci; un exponat nou în familiarul muzeu de şarlatani şi de zănatici. Fata făcea parte din categoria acelor oameni în care un real simţ al umorului se îmbină cu o aplecare spre plictis şi melancolie; se opri o clipă şi se aplecă peste parapet, ascultând.
Pe plaja care se aşternea la poalele falezei, ciorchini de gură-cască înconjurau obişnuiţii oratori de la malul mării: fie că aceştia erau socialişti sau oameni de culoare, fie că erau clerici sau simpli măscărici. Într-un loc, un individ se foia în jurul unor cutii de carton, iar scăldătorii îl contemplau de ceasuri întregi, tot sperând să afle ce-avea de gând cu ele. Alături, era un altul cu un joben proţăpit pe cap, o Biblie foarte lungă în mână şi o nevastă foarte scurtă lângă el, care stătea tăcută, în timp ce omul ameninţa cu pumnul încleştat erezia sublapsarianismului milnian, atât de larg răspândită în staţiunile balneare la modă. Era atât de frenetic, încât îţi venea greu să-l urmăreşti, dar, din când în când, cuvintele „prietenii noştri sublapsarieni”, rostite pe un ton sarcastic, reveneau, însoţite de un rânjet batjocoritor. Mai departe, un tânăr vorbea despre ceva ce nimeni nu înţelegea (şi el cu atât mai puţin), dar, aparent, spera să-şi atragă favoarea publicului datorită unei cununi de morcovi care-i încercuia pălăria. Grămăjoara de bani din faţa acestuia era mai grasă decât cele adunate de concurenţii săi. În continuare, se înşirau negrii; după aceştia, ceva mai încolo, se oficia o slujbă religioasă pentru copii, dirijată de un bărbat cu gâtul ca de girafă, care bătea tactul cu o lopăţică de lemn. Şi mai încolo, un ateu turbat făcea spume la gură, arătând mereu cu degetul spre slujba religioasă pentru copii şi vorbind tunător despre minunatele creaţii ale Naturii, care au fost pângărite de tainele Inchiziţiei Spaniole – reprezentate, fireşte, de omul cu lopăţică. Ateul, care purta o rozetă la butonieră, era la fel de necruţător şi cu propriul său public. „Ipocriţilor!”, răgea el, şi atunci auditorii îi aruncau câte o monedă. „Făţarnicilor şi mişeilor!”, şi alte monede se adăugau la grămăjoară. Dar între ateu şi oficiantul slujbei religioase se găsea un bătrânel cu mutră de bufniţă şi un fes roşu pe cap, care agita neputincios o umbrelă verde, mare cât un cort. Avea o faţă tuciurie şi zbârcită ca o coajă de nucă, un nas coroiat şi o barbă din fulgi şi pene negre, pe care le asociem, de obicei, cu Persia. Tânăra fată nu-l mai văzuse până atunci; un exponat nou în familiarul muzeu de şarlatani şi de zănatici. Fata făcea parte din categoria acelor oameni în care un real simţ al umorului se îmbină cu o aplecare spre plictis şi melancolie; se opri o clipă şi se aplecă peste parapet, ascultând.