A review by epictetsocrate
Alien 3 by Alan Dean Foster
3.0
Un detaliu curios în privinţa lor ― sunt recurente ca anumite maladii. Este o malarie a spiritului. Când ai crezut că au dispărut, revin la atac… de îndată ce victima lor nu se mai aşteaptă, de îndată ce-şi închipuie că a scăpat de ele şi nu se mai fereşte. Şi nu ai cum să te opui, nu ai cum să le înfrunţi. Nu ai cum. Nu ai pilule, leacuri sau injecţii cu efect retroactiv. Singurul remediu ar fi odihna adusă de un somn profund, dar tocmai din acesta se hrăneşte infecţia.
Prelungirea stării de veghe ar părea ceva logic. Dar este imposibilă, la bordul unei nave cosmice. În afara chesonului criogenic, mori de plictiseală. Mai rău chiar, rişti să supravieţuieşti acestui sacrificiu zece, douăzeci sau treizeci de ani petrecuţi în conştientă inutilă şi să te afunzi într-o senilitate precoce. Din pricina unei vieţi irosite privind cadranele şi căutând iluminarea în sclipirea invariabilă a indicatoarelor monotone. Poţi să citeşti, să te uiţi în gol, să faci gimnastică şi să regreţi că ai renunţat la opţiunea hipersomnului. Trebuie să existe puţine profesii în care a dormi în timpul serviciului este o obligaţie. Nu-i prea rău, la o adică. Plata este bună şi poţi urmări progresele sociale şi tehnologice ale umanităţii sub o perspectivă unică. A-ţi amâna cât mai mult dala morţii, aceasta nu înseamnă nemurire, dar eşti aproape.
Ar fi aproape perfect dacă nu ar fi coşmarurile. Nu poţi scăpa de ele atunci când faci parte din echipajul unei nave spaţiale. Ar fi de ajuns să te trezeşti pentru a te sustrage, dar nu e cu putinţă. Maşinile nu-ţi permit. Ele au sarcina de a păstra pe cei ce dorm în hipersomn, de a le întârzia întoarcerea la starea conştientă. Iar inginerii nu au găsit încă un mijloc de a suprima visele şi rudele sale blestemate ― coşmarurile. Odată cu ritmul respirator şi circulator şi activităţile cerebrale sunt încetinite. Un vis poate dura un an sau doi chiar. Un vis sau un coşmar.
În anumite împrejurări, ar fi mai bine, poate, să mori de plictiseală. Dar dacă te afli în hibernare n-ai de ales. Aerul glacial şi acele care înţeapă carnea şi o sondează, conform instrucţiunilor furnizate de programele medicale, nu determină viaţa ci funcţiile vitale. În hipersomn, maşinile au toată puterea. Li se acordă încredere, se contează pe ele. Şi de ce nu, la urma urmelor? N-au demonstrat ele, decenii la rând, că sunt mai fiabile decât oamenii care le-au conceput? Ele nu ştiu ce sunt ranchiuna şi vrajba. Hotărârile lor se bazează pe observaţie şi analiză. Ele nu au ca sarcină cuantificarea emoţiilor, care nu au nicio influenţă asupra comportamentului lor.
Prelungirea stării de veghe ar părea ceva logic. Dar este imposibilă, la bordul unei nave cosmice. În afara chesonului criogenic, mori de plictiseală. Mai rău chiar, rişti să supravieţuieşti acestui sacrificiu zece, douăzeci sau treizeci de ani petrecuţi în conştientă inutilă şi să te afunzi într-o senilitate precoce. Din pricina unei vieţi irosite privind cadranele şi căutând iluminarea în sclipirea invariabilă a indicatoarelor monotone. Poţi să citeşti, să te uiţi în gol, să faci gimnastică şi să regreţi că ai renunţat la opţiunea hipersomnului. Trebuie să existe puţine profesii în care a dormi în timpul serviciului este o obligaţie. Nu-i prea rău, la o adică. Plata este bună şi poţi urmări progresele sociale şi tehnologice ale umanităţii sub o perspectivă unică. A-ţi amâna cât mai mult dala morţii, aceasta nu înseamnă nemurire, dar eşti aproape.
Ar fi aproape perfect dacă nu ar fi coşmarurile. Nu poţi scăpa de ele atunci când faci parte din echipajul unei nave spaţiale. Ar fi de ajuns să te trezeşti pentru a te sustrage, dar nu e cu putinţă. Maşinile nu-ţi permit. Ele au sarcina de a păstra pe cei ce dorm în hipersomn, de a le întârzia întoarcerea la starea conştientă. Iar inginerii nu au găsit încă un mijloc de a suprima visele şi rudele sale blestemate ― coşmarurile. Odată cu ritmul respirator şi circulator şi activităţile cerebrale sunt încetinite. Un vis poate dura un an sau doi chiar. Un vis sau un coşmar.
În anumite împrejurări, ar fi mai bine, poate, să mori de plictiseală. Dar dacă te afli în hibernare n-ai de ales. Aerul glacial şi acele care înţeapă carnea şi o sondează, conform instrucţiunilor furnizate de programele medicale, nu determină viaţa ci funcţiile vitale. În hipersomn, maşinile au toată puterea. Li se acordă încredere, se contează pe ele. Şi de ce nu, la urma urmelor? N-au demonstrat ele, decenii la rând, că sunt mai fiabile decât oamenii care le-au conceput? Ele nu ştiu ce sunt ranchiuna şi vrajba. Hotărârile lor se bazează pe observaţie şi analiză. Ele nu au ca sarcină cuantificarea emoţiilor, care nu au nicio influenţă asupra comportamentului lor.