Scan barcode
A review by epictetsocrate
Aurul albastru by Clive Cussler
3.0
Brazilia, 1991
Cu un impuls puternic al motoarelor sale gemene cu reacţie, îngrijitul avion directorial se ridică de pe pistă, lansându-se în văzduhul boltit deasupra oraşului Sao Paulo. Înălţându-se cu repeziciune deasupra celei mai mari metropole din America Latină, aparatul Learjet ajunse curând la altitudinea de croazieră de douăsprezece mii de metri şi se îndreptă către nord-vest cu o viteză de opt sute de kilometri la oră. Instalată într-un scaun comod, cu faţa în direcţia contrară celei de mers, profesoara Francesca Cabral se uită cu un aer meditativ pe fereastră, la stratul parcă de vată al norilor, simţind deja lipsa străzilor învăluite în smog şi a energiei clocotitoare din oraşul ei de reşedinţă. Un sforăit înfundat, venind din partea cealaltă a culoarului dintre scaune, îi întrerupse cugetările. Se uită la bărbatul care era sursa respectivului sunet, un tip de vârstă mijlocie, într-un costum mototolit şi se întrebă, clătinând din cap, la ce se gândise tatăl ei atunci când i-l alese drept bodyguard pe Phillipo Rodrigues.
Îşi scoase un dosar din servietă şi se apucă să noteze câte ceva pe marginea discursului pregătit pentru conferinţa internaţională de geo-ştiinţe ambientale de la Cairo. Revizuise ciorna de vreo zece ori, dar meticulozitatea îi stătea cu desăvârşire în caracter. Francesca era o ingineră strălucită şi o profesoară extrem de respectată, dar, într-un domeniu şi într-o societate dominate de bărbaţi, de la o femeie savant se aştepta să fie mai mult decât perfectă.
Cuvintele se înceţoşau pe pagini. Cu o noapte înainte, stătuse până târziu, împachetând şi sistematizându-şi hârtiile cu lucrări ştiinţifice. Fusese prea surescitată ca să doarmă. Acum aruncă o privire invidioasă către bodyguardul care sforăia şi se hotărî să tragă un pui de somn. Îşi puse discursul alături, înclină spătarul scaunului bine capitonat şi închise ochii. Calmată de şoaptele guturale ale motoarelor, adormi în curând.
Visele nu întârziară. Plutea pe mare, înălţându-se şi coborând uşor, ca o meduză ţinută la suprafaţă de valuri domoale. O senzaţie plăcută, dar numai până în momentul când un val o ridică mult şi apoi o lăsă să cadă ca un lift scăpat de sub control. Pleoapele i se zbătură, deschise ochii şi se uită prin cabină. Avea o senzaţie ciudată, ca şi cum cineva ar fi încercat să-i înşface inima. Dar totul părea normal. Din sistemul de difuzoare se revărsau în surdină acordurile obsedante ale melodiei lui Antonio Carlos Jobim, One Note Samba. Phillipo continua să doarmă dus. Senzaţia că nu era totul în ordine nu voia să dispară.
Cu un impuls puternic al motoarelor sale gemene cu reacţie, îngrijitul avion directorial se ridică de pe pistă, lansându-se în văzduhul boltit deasupra oraşului Sao Paulo. Înălţându-se cu repeziciune deasupra celei mai mari metropole din America Latină, aparatul Learjet ajunse curând la altitudinea de croazieră de douăsprezece mii de metri şi se îndreptă către nord-vest cu o viteză de opt sute de kilometri la oră. Instalată într-un scaun comod, cu faţa în direcţia contrară celei de mers, profesoara Francesca Cabral se uită cu un aer meditativ pe fereastră, la stratul parcă de vată al norilor, simţind deja lipsa străzilor învăluite în smog şi a energiei clocotitoare din oraşul ei de reşedinţă. Un sforăit înfundat, venind din partea cealaltă a culoarului dintre scaune, îi întrerupse cugetările. Se uită la bărbatul care era sursa respectivului sunet, un tip de vârstă mijlocie, într-un costum mototolit şi se întrebă, clătinând din cap, la ce se gândise tatăl ei atunci când i-l alese drept bodyguard pe Phillipo Rodrigues.
Îşi scoase un dosar din servietă şi se apucă să noteze câte ceva pe marginea discursului pregătit pentru conferinţa internaţională de geo-ştiinţe ambientale de la Cairo. Revizuise ciorna de vreo zece ori, dar meticulozitatea îi stătea cu desăvârşire în caracter. Francesca era o ingineră strălucită şi o profesoară extrem de respectată, dar, într-un domeniu şi într-o societate dominate de bărbaţi, de la o femeie savant se aştepta să fie mai mult decât perfectă.
Cuvintele se înceţoşau pe pagini. Cu o noapte înainte, stătuse până târziu, împachetând şi sistematizându-şi hârtiile cu lucrări ştiinţifice. Fusese prea surescitată ca să doarmă. Acum aruncă o privire invidioasă către bodyguardul care sforăia şi se hotărî să tragă un pui de somn. Îşi puse discursul alături, înclină spătarul scaunului bine capitonat şi închise ochii. Calmată de şoaptele guturale ale motoarelor, adormi în curând.
Visele nu întârziară. Plutea pe mare, înălţându-se şi coborând uşor, ca o meduză ţinută la suprafaţă de valuri domoale. O senzaţie plăcută, dar numai până în momentul când un val o ridică mult şi apoi o lăsă să cadă ca un lift scăpat de sub control. Pleoapele i se zbătură, deschise ochii şi se uită prin cabină. Avea o senzaţie ciudată, ca şi cum cineva ar fi încercat să-i înşface inima. Dar totul părea normal. Din sistemul de difuzoare se revărsau în surdină acordurile obsedante ale melodiei lui Antonio Carlos Jobim, One Note Samba. Phillipo continua să doarmă dus. Senzaţia că nu era totul în ordine nu voia să dispară.