Scan barcode
A review by doomi
Enigma Otiliei by George Călinescu
3.0
Am recitit cartea zilele astea din nou, începând-o din simplul motiv de a mă relaxa înainte de bac, care a avut loc pe 13... Mă rog, bac-ul a trecut și am decis să o termin, indiferent dacă am citit-o sau nu. Și așa am ajuns să găsesc cusururi operei unei personalități nu prea agreate de mine.
Ca lectură inițială, pe care am facut-o în clasa a X-a, drept lectură obligatorie, așa numita operă este agreabilă. Pe atunci am etichetat-o drept cea mai bună carte din cele obligatorii în acel an. Atunci nu prea i-am gasit greșeli... Recitind-o, plus o anumită subiectivitate din partea-mi, fiind în conflict cu ideile dlui Călinescu, am reușit să-i găsesc o mulțime de discrepanțe în text și narațiune. Greșelile de sens în unele propoziții le-am pus pe seama editurii(am pus totuși și o doză de obiectivitate aici). Însă lacunele generale sunt sigur ale autorului, oricât de perfectă nu și-a considerat el teoria literară pe care o pleda, și pe care o neg aproape cu desăvârșire.
De aici se încep spoilere-le. Cei ce încă nu au citit opera ar putea la fel de bine să evite un click.
Un alt punct de conflict cu cu verosimilitatea întâmplărilor, îl constituie din nou Stănică. Cu toate că acesta se băga întotdeauna în treburile case Giurgiuveanu, cu toate că era găsit adesea în odăile Otilie sau a lui Felix, cu toate că își permitea indiscutabile indecențe și prezenta un interes vizibil către averea moșului Costache, Stănică e întotdeauna tolerat și chiar se bucura de o oarecare încredere din partea atât a Otiliei, cât și a lui Felix. Singurul vizibil iritat este Costache, dar inacțiunea lui de a lua măsuri în privința acestui personaj multilateral este explicată simplu prin timiditatea sa. Deci, Stănică trăiește bine cu cei pe care îi agasează constant.
O ultimă inconsecvență, cea mai stupidă, după mine, este cea acordată Marinei, ruda servitoare a casei Giurgiuveanu. Înspre sfârșit, ori de câte ori aceasta nu era chemată să cheme un doctor, care era de altfel specificat, ea trâmbița totul peste gard, rezultatul fiind exact cel nedorit de Otilia sau Felix. Nu pot să înțeleg, de dragul realității și al verosimilului, cum Otilia și Felix ar fi putut să facă aceeași greșeală în repetate rânduri. Dacă pentru celelalte se pot găsi contra-argumente (recunosc acest lucru), acesta este un rod fie al neatenției autorului, fie un subiect pe care acesta l-a băgat de dragul stupidului, fiindcă altfel nu pot eticheta situațiile în care Marina și-a pus conviețuitorii, la chiar cererea acestora.
Ca valoare literară, ma pronunț asupra acestui roman cu calificativul merită citit, dar nu ridicat în slăvi. Cu riscul de a face o imprudență, aș spune că faima romanului cu numele de Enigma Otiliei se datorează doar renumelui criticului literar George Călinescu.
Ca lectură inițială, pe care am facut-o în clasa a X-a, drept lectură obligatorie, așa numita operă este agreabilă. Pe atunci am etichetat-o drept cea mai bună carte din cele obligatorii în acel an. Atunci nu prea i-am gasit greșeli... Recitind-o, plus o anumită subiectivitate din partea-mi, fiind în conflict cu ideile dlui Călinescu, am reușit să-i găsesc o mulțime de discrepanțe în text și narațiune. Greșelile de sens în unele propoziții le-am pus pe seama editurii(am pus totuși și o doză de obiectivitate aici). Însă lacunele generale sunt sigur ale autorului, oricât de perfectă nu și-a considerat el teoria literară pe care o pleda, și pe care o neg aproape cu desăvârșire.
De aici se încep spoilere-le. Cei ce încă nu au citit opera ar putea la fel de bine să evite un click.
Spoiler
Găsesc greșelile comise de Călinescu destul de stupide în anumite momente. Personajele, exceptând familia Giurgiuveanu și grosul familiei Tulea, sunt introduse brusc, fară de o oarecare pregătire și necorelate la întâmplările din capitolele precedente, deși, aparent, ele făceau parte din viața personajelor de dinainte de începerea înregistrării acțiunii. De luat ca exemplu pe Stănică, așa numitul avocat Rațiu. Apare brusc, nimeni nu amintește de soția lui, și ea membru aparent al familiei Tulea, dar fara mare legătură cu trecutul ei. Narațiunea chiar dă impresia că Otilia și Costache sunt complet străini de aceste două personalități până la apariția acestora în roman.Un alt punct de conflict cu cu verosimilitatea întâmplărilor, îl constituie din nou Stănică. Cu toate că acesta se băga întotdeauna în treburile case Giurgiuveanu, cu toate că era găsit adesea în odăile Otilie sau a lui Felix, cu toate că își permitea indiscutabile indecențe și prezenta un interes vizibil către averea moșului Costache, Stănică e întotdeauna tolerat și chiar se bucura de o oarecare încredere din partea atât a Otiliei, cât și a lui Felix. Singurul vizibil iritat este Costache, dar inacțiunea lui de a lua măsuri în privința acestui personaj multilateral este explicată simplu prin timiditatea sa. Deci, Stănică trăiește bine cu cei pe care îi agasează constant.
O ultimă inconsecvență, cea mai stupidă, după mine, este cea acordată Marinei, ruda servitoare a casei Giurgiuveanu. Înspre sfârșit, ori de câte ori aceasta nu era chemată să cheme un doctor, care era de altfel specificat, ea trâmbița totul peste gard, rezultatul fiind exact cel nedorit de Otilia sau Felix. Nu pot să înțeleg, de dragul realității și al verosimilului, cum Otilia și Felix ar fi putut să facă aceeași greșeală în repetate rânduri. Dacă pentru celelalte se pot găsi contra-argumente (recunosc acest lucru), acesta este un rod fie al neatenției autorului, fie un subiect pe care acesta l-a băgat de dragul stupidului, fiindcă altfel nu pot eticheta situațiile în care Marina și-a pus conviețuitorii, la chiar cererea acestora.
Ca valoare literară, ma pronunț asupra acestui roman cu calificativul merită citit, dar nu ridicat în slăvi. Cu riscul de a face o imprudență, aș spune că faima romanului cu numele de Enigma Otiliei se datorează doar renumelui criticului literar George Călinescu.