A review by epictetsocrate
Aurul cruciatilor by David Gibbins

3.0

Cei doi vulturi de aur pluteau deasupra oraşului venind dinspre vest, îndreptându-se neabătut înspre podium, cu bătăi de aripi încete şi profunde. În lumina pastelată a zorilor umbrele lor păreau a se ondula, căpătând proporţii gigantice de-a lungul templului şi al monumentelor din Forum, ca doi locuitori ai tărâmului lui Hades care vin să îşi reclame locul de drept la masa victoriei. În ultima clipă, vulturii îşi schimbară direcţia către nord, zburând în lung de Via Sacra. Bărbatul cu coroană de lauri care stătea singur pe podium simţi atingerea aripilor şi văzu flamurile purpurii din ghearele lor şi lumina reflectată acolo unde penajul lor fusese stropit cu aur. Ei erau perechea lui victorioasă, descendenţi ai vajnicilor vulturi pe care îi adusese la Roma pentru a sărbători alt triumf, cu aproape jumătate de secol în urmă, şi care fuseseră smulşi din cuiburile lor izolate undeva în vârful munţilor situaţi la marginea de nord a imperiului. Îi privea acum înălţându-se maiestuos deasupra centrului oraşului, cu aripile întinse de parcă ar fi plutit pe un curent de aer ascensional format de respiraţia oamenilor adunaţi de-o parte şi de alta pe Via Sacra. Ajunşi în cel mai înalt punct, rămaseră aparent nemişcaţi, ca şi cum Jupiter însuşi îi prinsese în îmbrăţişarea sa. Apoi, cu un ţipăt răguşit, se înălţară şi plonjară cu aripile strânse, năpustindu-se peste Templul Capitoliului şi ieşind din raza privirii, înapoi spre legiunile comasate pe Câmpul lui Marte.
În tăcerea tremurătoare care urmă, toţi ochii se aţintiră asupra podiumului. Bărbatul îşi dădu mantia la o parte conform obiceiului şi îşi ridică braţul drept cu palma în exterior, astfel încât să fie văzut de toţi. Semnul fusese unul bun. Cel mai grandios marş triumfal al tuturor timpurilor putea începe.