A review by epictetsocrate
Contesa din Toscana by Dinah Jefferies
3.0
Cu un amestec de dor și speranță, Sofia privea către Val d’Orcia unde costișele brune se vălureau sub cerul violet, luminat din spate de soarele la apus. Părea să-și țină răsuflarea. În depărtare, Monte Amiata, gânditor și singuratic, stătea de veghe, cu viile auriu-roșcate și stejarii arzând sfidător în ultimele lor clipe, stârnind și mai mult pofta Sofiei de a recupera ce pierduseră. Iarna se apropia, dar ea încă tânjea după acele nopți amețitoare de vară când își afunda degetele goale în iarba uscată în vreme ce stăteau întinși și urmăreau licuricii și beau vin roșu din sticlă.
Îi plăceau aceste momente de trecere când preț de câteva clipe lumea devenea încețoșată, magică, imposibilă; îi plăceau minutele dintre somn și trezie pentru ca niciuna dintre cele două stări nu reușea să pună stăpânire pe ea. Putea să creadă că încă mai mergeau de mână prin crângurile prăfuite de măslini, țesând planuri de viitor fără să știe ce stătea la pândă.
În timp ce întunericul nopții se îndesea și începea să pătrundă în salonul mic, a tras obloanele scârțâitoare cu atâta forță încât tocul ferestrei s-a zdruncinat, apoi a închis fereastra și s-a întors să privească scena. A simțit aroma bogată și mângâietoare a trabucurilor lui Lorenzo în timp ce se ghemuia lângă vatră să mai pună un buștean pe foc, înainte de a se uita din nou la el acolo unde stătea pe sofaua lor de catifea albastră, cu amândoi câinii sforăind la picioarele lui. Când casa era învăluită în cea mai profundă liniște și în cel mai profund întuneric – acela era momentul când o urmăreau fricile. Umbrele din cameră se schimbau odată cu pâlpâitul flăcărilor, vii si monstruoase în timp ce se înălțau aproape până la tavan, apoi scădeau când flăcările își pierdeau din intensitate. Dar încă vedea strălucirea lor în ochii săi cenușii și blânzi. Habar n-avea la ce se gândea sau ce simțea. Jale, da, dar nuanța pe care o avea era nouă. El a bătut cu palma locul de alături pe sofa și ea s-a întins înainte de a se cuibări lângă el.
Îi plăceau aceste momente de trecere când preț de câteva clipe lumea devenea încețoșată, magică, imposibilă; îi plăceau minutele dintre somn și trezie pentru ca niciuna dintre cele două stări nu reușea să pună stăpânire pe ea. Putea să creadă că încă mai mergeau de mână prin crângurile prăfuite de măslini, țesând planuri de viitor fără să știe ce stătea la pândă.
În timp ce întunericul nopții se îndesea și începea să pătrundă în salonul mic, a tras obloanele scârțâitoare cu atâta forță încât tocul ferestrei s-a zdruncinat, apoi a închis fereastra și s-a întors să privească scena. A simțit aroma bogată și mângâietoare a trabucurilor lui Lorenzo în timp ce se ghemuia lângă vatră să mai pună un buștean pe foc, înainte de a se uita din nou la el acolo unde stătea pe sofaua lor de catifea albastră, cu amândoi câinii sforăind la picioarele lui. Când casa era învăluită în cea mai profundă liniște și în cel mai profund întuneric – acela era momentul când o urmăreau fricile. Umbrele din cameră se schimbau odată cu pâlpâitul flăcărilor, vii si monstruoase în timp ce se înălțau aproape până la tavan, apoi scădeau când flăcările își pierdeau din intensitate. Dar încă vedea strălucirea lor în ochii săi cenușii și blânzi. Habar n-avea la ce se gândea sau ce simțea. Jale, da, dar nuanța pe care o avea era nouă. El a bătut cu palma locul de alături pe sofa și ea s-a întins înainte de a se cuibări lângă el.