Scan barcode
A review by epictetsocrate
Viața spiritului by Hannah Arendt
4.0
Titlul Viaţa spiritului, pe care l-am dat acestei serii de prelegeri, sună pretenţios, iar a vorbi despre Gândire mi se pare atât de prezumţios, încât simt că ar trebui să încep nu atât cu o scuză, cât cu o justificare. Tema însăşi nu necesită, fireşte, nici o justificare, oricum nu în cadrul intelectual elevat
în care se desfaşoară Prelegerile Gifford. Ceea ce mă nelinişteşte este faptul că mă încumet s-o abordez eu, care nu am pretenţia ori ambiţia de a fi „filozof” sau de a mă număra printre cei pe care Kant îi numea, nu fară o anume doză de ironie, Denker von Gewerbe (gânditori de profesie). Între-
barea este, aşadar, dacă n-ar fi trebuit să las aceste probleme în seama experţilor; iar răspunzând la ea, va trebui să explic ce m-a îndemnat ca, din domeniile ştiinţei şi teoriei politice, unde mă simt pe teren mai sigur, să mă aventurez în aceste chestiuni redutabile, în loc să-mi văd de treburile mele.
Preocuparea mea pentru activităţile mentale vine de fapt din două surse diferite. Primul impuls l-am avut după experienţa pe care am trăit-o asistând la procesul lui Eichmann de la Ierusalim. În relatarea mea despre proces am vorbit de „banalitatea răului". În spatele acestei sintagme nu aveam vreo teză ori vreo doctrină, cu toate că eram vag conştientă de faptul că ea se afla în răspăr cu tradiţia noastră de gândire - literară, teologică sau filozofică - cu privire la fenomenul răului. Am învăţat cu toţii că răul este ceva demonic; că încarnarea sa este Satana, un „fulger căzând din cer" (Luca 10, 18), sau Lucifer, îngerul căzut („Diavolul e şi el un înger" - Unamuno) al cărui păcat e mândria („mândru e Lucifer"), mai precis acea superbia de care doar cei mai buni sunt în stare: ei nu vor să-L slujească pe Dumnezeu, ci să fie de-o seamă cu El.
în care se desfaşoară Prelegerile Gifford. Ceea ce mă nelinişteşte este faptul că mă încumet s-o abordez eu, care nu am pretenţia ori ambiţia de a fi „filozof” sau de a mă număra printre cei pe care Kant îi numea, nu fară o anume doză de ironie, Denker von Gewerbe (gânditori de profesie). Între-
barea este, aşadar, dacă n-ar fi trebuit să las aceste probleme în seama experţilor; iar răspunzând la ea, va trebui să explic ce m-a îndemnat ca, din domeniile ştiinţei şi teoriei politice, unde mă simt pe teren mai sigur, să mă aventurez în aceste chestiuni redutabile, în loc să-mi văd de treburile mele.
Preocuparea mea pentru activităţile mentale vine de fapt din două surse diferite. Primul impuls l-am avut după experienţa pe care am trăit-o asistând la procesul lui Eichmann de la Ierusalim. În relatarea mea despre proces am vorbit de „banalitatea răului". În spatele acestei sintagme nu aveam vreo teză ori vreo doctrină, cu toate că eram vag conştientă de faptul că ea se afla în răspăr cu tradiţia noastră de gândire - literară, teologică sau filozofică - cu privire la fenomenul răului. Am învăţat cu toţii că răul este ceva demonic; că încarnarea sa este Satana, un „fulger căzând din cer" (Luca 10, 18), sau Lucifer, îngerul căzut („Diavolul e şi el un înger" - Unamuno) al cărui păcat e mândria („mândru e Lucifer"), mai precis acea superbia de care doar cei mai buni sunt în stare: ei nu vor să-L slujească pe Dumnezeu, ci să fie de-o seamă cu El.