A review by epictetsocrate
Ispita de a exista by E.M. Cioran

4.0

Aproape toate revelaţiile noastre le datorăm freneziei, dezechilibrului nostru împins la paroxism. Chiar şi pe Dumnezeu – în măsura în care ne trezeşte curiozitatea – îl desluşim nu înlăuntru-ne, în adâncul fiinţei, ci tocmai la limita exterioară a fierbinţelii noastre, exact în punctul în care, furia noastră înfruntând-o pe-a lui, are loc o ciocnire, o întâlnire la fel de pustiitoare şi pentru El, şi pentru noi. Lovit de blestemul inerent făptuirii, pătimaşul nu-şi forţează natura, nu-şi iese din fire decât pentru a reveni la sine cu furie, ca agresor, urmărit de faptele sale ce vin să-l pedepsească pentru a le fi provocat. Nu există operă care să nu se întoarcă împotriva autorului ei: poemul îl va strivi pe poet, sistemul pe filozof, evenimentul pe omul de acţiune. Se nimiceşte cel care, asumându-şi vocaţia şi împlinind-o, se agită înlăuntrul istoriei; se mântuieşte doar cel ce sacrifică har şi talente, pentru ca astfel, eliberat de calitatea de om, să huzurească în fiinţă. Dacă năzuiesc la un destin metafizic, cu nici un preţ nu-mi pot păstra identitatea: orice urmă a ei se cere lichidată; dacă, din contră, mă-ncumet la un rol în spaţiul istoriei, va trebui să-mi încordez resorturile lăuntrice până mă frâng împreună cu ele. Ne e fatal, întotdeauna, eul pentru care optăm: să porţi un nume înseamnă să-ţi asumi un mod precis de prăbuşire.
Credincios aparenţelor sale, pătimaşul nu se descurajează, o ia mereu de la capăt, cu încăpăţânare, căci nu se poate lipsi de suferinţă. Se îndârjeşte să-i piardă pe alţii?