Scan barcode
A review by epictetsocrate
Noaptea sacră by Tahar Ben Jelloun
3.0
Important e numai adevărul.
Acum, că sunt bătrână, sunt în sfârşit senină pentru tot restul vieţii. Voi vorbi, mă voi elibera de cuvinte şi de timp. Mă simt destul de-mpovărată. Nu anii mă apasă cel mai tare, ci tot ce nu a fost spus, ceea ce am trecut sub tăcere şi am disimulat. Nu ştiam că o memorie încărcată de tăceri şi priviri interzise poate deveni un sac de nisip ce îngreunează adesea mersul.
Mi-a trebuit timp ca să ajung până la voi, Prieteni ai Binelui! Piaţa este tot rotundă. Ca şi nebunia. Nimic nu s-a schimbat. Nici cerul, nici oamenii.
Sunt fericită că am ajuns, în sfârşit, aici. Voi sunteţi eliberarea mea, lumina ochilor mei. Ridurile mele sunt frumoase şi numeroase. Cele de pe frunte sunt urmele şi chinurile adevărului. Ele dau armonie timpului. Cele din căuşul palmelor sunt liniile destinului. Priviţi-le cum se încrucişează trasând cărările norocului, desenând o stea după căderea ei în unda unui lac.
Acolo se află scrisă povestea vieţii mele: fiecare rid e un secol, un drum într-o noapte de iarnă, un izvor de apă limpede într-o dimineaţă înceţoşată, o întâlnire ce are loc într-o pădure, o despărţire, un cimitir, un soare arzător… Aici, în căuşul palmei stângi, ridul ăsta este o cicatrice: moartea s-a oprit într-o bună zi şi mi-a întins o mână de ajutor. Ca să mă salveze, poate. Am alungat-o, întorcându-i spatele. Totul e simplu, cu condiţia să nu încerci să abaţi cursul fluviului. Povestea mea nu-i nici măreaţă, nici tragică. Este doar stranie, nimic mai mult. Am învins toate violenţele ca să am dreptul la pasiune şi să fiu o enigmă. Am mers îndelung prin deşert; paşii mei au măsurat noaptea; am îmblânzit durerea. Am cunoscut „lucida ferocitate a unor zile mai bune”, a acelor zile în care totul pare tihnit.
Acum, că sunt bătrână, sunt în sfârşit senină pentru tot restul vieţii. Voi vorbi, mă voi elibera de cuvinte şi de timp. Mă simt destul de-mpovărată. Nu anii mă apasă cel mai tare, ci tot ce nu a fost spus, ceea ce am trecut sub tăcere şi am disimulat. Nu ştiam că o memorie încărcată de tăceri şi priviri interzise poate deveni un sac de nisip ce îngreunează adesea mersul.
Mi-a trebuit timp ca să ajung până la voi, Prieteni ai Binelui! Piaţa este tot rotundă. Ca şi nebunia. Nimic nu s-a schimbat. Nici cerul, nici oamenii.
Sunt fericită că am ajuns, în sfârşit, aici. Voi sunteţi eliberarea mea, lumina ochilor mei. Ridurile mele sunt frumoase şi numeroase. Cele de pe frunte sunt urmele şi chinurile adevărului. Ele dau armonie timpului. Cele din căuşul palmelor sunt liniile destinului. Priviţi-le cum se încrucişează trasând cărările norocului, desenând o stea după căderea ei în unda unui lac.
Acolo se află scrisă povestea vieţii mele: fiecare rid e un secol, un drum într-o noapte de iarnă, un izvor de apă limpede într-o dimineaţă înceţoşată, o întâlnire ce are loc într-o pădure, o despărţire, un cimitir, un soare arzător… Aici, în căuşul palmei stângi, ridul ăsta este o cicatrice: moartea s-a oprit într-o bună zi şi mi-a întins o mână de ajutor. Ca să mă salveze, poate. Am alungat-o, întorcându-i spatele. Totul e simplu, cu condiţia să nu încerci să abaţi cursul fluviului. Povestea mea nu-i nici măreaţă, nici tragică. Este doar stranie, nimic mai mult. Am învins toate violenţele ca să am dreptul la pasiune şi să fiu o enigmă. Am mers îndelung prin deşert; paşii mei au măsurat noaptea; am îmblânzit durerea. Am cunoscut „lucida ferocitate a unor zile mai bune”, a acelor zile în care totul pare tihnit.