Reviews

The Ends of the Earth by Valerio Massimo Manfredi

mashedpotatoandsaladcream's review against another edition

adventurous dark emotional informative slow-paced

• Plot- or character-driven? Character
• Strong character development? Yes
• Loveable characters? It's complicated
• Diverse cast of characters? It's complicated
• Flaws of characters a main focus? Yes

4.0

i liked this one MUCH better than the other two but perhaps that’s because things seemed to actually happen(?) like the whole relationships unravelling as alexander develops into something new, something they don’t like, and how alexander’s role as the king forces him to break relationships that do tear at him. one thing i’ve noticed, that i picked up in the first book and was hesitant on, was that alexander’s pov is barely ever seen and in this, manfredi tells his story through the eyes of those around him. it mythologises him that much more. 
this was better than the others, easier to read and just generally more interesting 

yamada_182's review against another edition

adventurous emotional informative slow-paced

4.0

guillembalaguer's review against another edition

4.0

Pues average Manfredi W again que vols que et digui

rasmus152's review

adventurous medium-paced

• Plot- or character-driven? Plot
• Strong character development? N/A
• Loveable characters? Yes

3.0

natalieeinarsdatter17's review

adventurous emotional inspiring slow-paced

• Plot- or character-driven? Character
• Strong character development? No
• Loveable characters? It's complicated
• Diverse cast of characters? Yes
• Flaws of characters a main focus? Yes

5.0

shoaib's review against another edition

5.0

اعتقدت مع نهاية الجزء الثاني ان climax القصة انتهى و مابعد ذلك سيكون انخفاض في الرتم حتى النهاية لكن مستوى الأحداث ظل متصاعد حتى الثلث الأخير من الكتاب تقريبًا .

pinkcat32's review

adventurous informative slow-paced

• Plot- or character-driven? A mix
• Strong character development? Yes
• Loveable characters? Yes
• Diverse cast of characters? Yes
• Flaws of characters a main focus? Yes

4.0

Spoiler

- Reality that war is fucking brutal
- I like their friendship so much 
- It went downhill so fast and I know that Alexandru planned it all but still. He destroyed so many beautiful things 
- Eumene is 1000% my favorite character 
- I don’t know what to think about Alexander anymore
- Hefestion is the most annoying little bitch
- No cause the drama and the politicssssss
- Shit went down
- It’s so stupid sometimes what these bitches do
- Do you believe in love at first sight cause that’s what just happened
- NOOOOOOOO WHY IS EVERYONE DYING WTFFFFFF 
- It’s reminding me of The Count of Monte Christo
- NOT CLITO AND CALISTENE TOO NOOOOO
- NOT DUCIPAL TOOOOOOOOO
- There’s just something about reading about someone’s whole life, knowing them their whole life, and reading about them thinking about their childhood when you also know about their childhood cause you read about it before 
- PERITASSSS NOOOOOOOOOOO
- It gave me chills how Aristandru’s dream came true 
- I really liked how the last paragraph and the moment of the book was about Ducipal and Peritas 
- People can be dreams 
- Not everyone killing themselves cause he died-
- It’s really interesting in the epilogue with his friends fighting about his empire but still being friends and still having that connection and it’s so weird to see them fighting when they were literally the best friends in the entire world and they would have given their lives for each other, and now they’re blinded by power 

— Lasă sabia la locul ei: trebuie sa stam puțin de vorbă. Hefestion il privi pe sub sprâncene pe cel de-al doilea personaj si-si dadu seama cã era Eumolpos din Solis. — la te uita cine-i aici - mârâi el. — Omul care si-a salvat fundul de teapà persană cu prețul unei întregi armate.
— Mai lasă gura, puștiule - îl potoli iscoada -și  așteaptă sa asculti ce-ti spun dacă vrei sã-ti salvezi tu fundul cu tot cu păduchii care si-au făcut cuib în el.

Ochii ei, încă deschiși, mai păstrau ultimele luciri ale lacrimilor si părea ca privesc undeva departe spre un punct de pe cer unde n-ar fi putut ajunge urletele de furie, de ura si de groaza: in privirea ei parcă era un vis in care-si aflase mângâierea si care-i fusese refuzat într-o clipă, din voința zeilor.

Imperiile se înălțau si se prăbușeau ca sa facă loc altora care, la rândul lor, urmau sa devină si ele pline de măreție si sa se mistuie, la rândul lor, in uitare. Nemurirea nu era decât un vis?

— Trebuie sa te resemnezi: Alexandru nu mai este omul pe care-l cunosteam noi; poate ca nici n-a existat vreodaia un asemenea om.

Alexandru se schimbă în permanență pentru ca are o curiozitate mereu crescândă, iar vitalitatea sa este inepuizabilă. Este la fel ca un pescăruș despre care se spune ca nu se așază niciodată în timpul vieții sale pe uscat si ca doarme în zbor, purtat de vânt. Calistene, dacă nu te simti in stare sa te tii după el, pleacă, întoarce-te acasă cât mai ai vreme.

În cortul de consiliu se așternu o tăcere mormântală si o vreme nu se mai auzi decât șuieratul vântului de afara, ca o voce a unei nesfărșite singurătăți, si trosniturile drapelului regal care lovea sub rafalele de vânt în suportul sãu.

Se simțeau cu toții prea singuri si prea departe de vremurile fericite ale prieteniei si ale adolescentei lor. Dintr-o dată, zilele visurilor si ale eroismului din imaginația fiecăruia păreau foarte îndepărtate si trebuiau acum sa lupte cu neliniștea si cu îndoiala, sa caute o cale de ieșire din hâțișul intrigilor, al minciunilor si al bânuielilor.

Nu mai era nimic de spus si ieșiră cu toti, unul după altul, lăsându-I pe Alexandru singur cu fantomele sale.

Prietenii, care se apropiau din când in când de cort ca sa audă vreun semn de viața din partea lui, nu distingeau decât vocea sa răgușită si monotonă care repeta la infinit vechiul cântecel macedonean pe care obisnuiau sa-I cânte pe când erau copii si se îndepărtau clătinând din cap.

In aerul limpede, sub cerul acela scânteietor, pe pajiștile de smarald străbătute de panglicile argintii ale bârfelor râului, fantasmele de la Artaxata păreau sa se piardă in trecut, doar umbra însângerată a lui Parmenion continua sa tulbure nopțile lui Alexandru.

— Ma gândesc ca prima zi va fi tare frumos: voi vedea din nou pe nevastă-mea si pe copii, pe câțiva dintre prieteni, casa. O sa-mi cumpăr haine noi si mâncare din belsug, dar ma înspăimântă ziua de după asta, Măria Ta.
Ma intelegi?
— Te înteleg, comandante. Ziua care urmează ii înspăimânta pe toti oamenii. Si pe mine. De asta nu ma pot opri... niciodată. Trebuie sa alerg ca sa ajung la ea si sa trec chiar dincolo de ea.

li lasă acolo si pe soldații care păreau ca-si uitaserà familiile lăsate in patrie cu mult timp înainte, un timp care părea acum infinit mai lung decât ani scurși în realitate.

În armata macedoneană care acum nu mai semana aproape deloc cu cea care pornise de la Pella cu sapte ani inainte.

O clipa interminabilă, cât o viața de lunga, in timpul căreia mâna, îndreptată in fata după ce aruncase arma, parcă ar fi vrut s-o apuce din nou pentru a o împiedica sa ajungă la ținta, iar prietenul sau rebel s-ar fi ferit cu o miscare fulgerătoare.

Atunci si acolo, Alexandru înțelege ca nu iubise cu adevărat niciodată, până într-un asemenea grad, ca avusese parte de momente de pasiune intensă si profundã, de dorința arzătoare, de afecțiune, de admiratie, dar nu si de dragoste. Dragoste era aceea, acea senzatie pe care-o încerca in acele clipe, acea nerăbdare fremătătoare, acea sete nestinsă de a se contopi cu ea, acea pace adâncă a sufletului si, in același timp, ace neliniste de nestăpânit, acea fericire si acea teamă. Acela era amorul despre care vorbeau poezii, zeu invincibil si nemilos, fort de necontrolat, delir al minții si al simturilor. Uită de fantomele sângeroase ale trecutului, de griji si de spaime, si nelinistea sa in privinta vitorului se mai domoli si se stinse treptat in lumina acelor ochi violeți, in zâmbetul acela divin.

Alexandru fu cuprins de o emoție intensă si profundă, ca si cum s-ar fi cufundat într-o apa călduță după ce mersese cale lungă prin viscol si sub încleștarea gerului, ca si cum ar fi băut apa limpede de izvor după ce se rătăcise îndelung prin desert, ca si cum s-ar fi simtit din nou o ființa umană după ce trecuse prin depravare, cruzime, violenta.

Visa ca pornea pe un drum lung si greu, sub un cer negru, până la malul unui ocean întins, rece si nemișcat ca o placă de oțel călit. Dar nu se simți înspâimântat pentru ca avea alături de el căldura Roxanei care-l învăluia ca un veșmânt moale, ca fericirea misterioasă a unei amintiri din copilărie.

cu lumina viselor în priviri

— Da. Si, după ce-o sa cucerim India, vom putea spune ca toată Asia este sub stăpânirea noastră. Ne vom intoarce acasà si vom incepe sa schimbăm lumea, Ptolemeu.
— Tu chiar crezi ca lumea poate fi schimbată? Ca un asemenea vis se poate împlini?
Alexandru ridică privirea de pe sulul de papirus pe care-l avea inainte. — Da, cred asta. Nu-ți mai amintești de seara aceea din sanctuarul lui Dionisos de la Mieza?
— Îmi amintesc. Eram tineri, plini de entuziasm, de speranțe, de visuri...
— Băieții aceia au cucerit cel mai mare imperiu din lume, doua treimi din lume, au întemeiat zeci de orase cu cultură si administratie grecesti in inima Asiei.

— Strigoii tai au căpătat formă umană, Calistene, corpul băieților acelora care zac acum sub un morman de pietre.
Un om ca tine... Nu știai ca si cuvintele pot ucide si chiar mai rău ca sabia?

Puse sa i se construiască un mormânt din piatră si întemeie un oras in amintirea sa, Alexandria Bucephala, un gest de care nu mai avusese parte nici un alt cal, nici macar cei care ieseau învingători in cursele de la Olimpia. Dar în mormântul acela, Alexandru îngropa si o parte din sufletul sau, ca si perioada cea mai fericită a tinereții sale pierdute.

„Panta rei" gândi Alexandru. „Ideile lui Democrit... totul se dizolvă si totul se reconstruiește în alte forme. Chiar si mintea... naufragiul ca singură speranță..."

In acest fel, vom duce la bun sfârsit cea mai măreață aventură din intreaga istorie a oamenilor si a zeilor. Vom înfăptui cel mai mare vis care a existat vreodata.

Aveam cinci ani când am fugit prima data din casa parintilor mei: vroiam sa ajung pe munții zeilor. De atunci, am dorit sã aflu ceea ce se află dincolo de zori si dincolo de asfintit, dincolo de munți si dincolo de câmpii, mai presus de lumina si de umbră, de bine si de rău, dincolo de toate.

Vreau sa trec de hotarele timpului, sa-i întrec pe toti inaintasii mei. Nu vreau sã ma cufund in uitare când voi coborî in Hades.
Soția sa îl privi nedumerită: era un mod de a gândi prea greu de înteles pentru ea, dar simți ca in ființa lui era ceva care nu putea fi învins de nimeni, o dorintã pe care nimeni nu o putea îndeplini. Era ca un copil ce aleargă după un curcubeu, ca un vultur care zboarà câtre soare.

Dar regele era impietrit, ferecat în lumea lui de nepătruns, prizonier al visurilor si cosmarurilor sale.

Ne întoarcem acasă!
Nu se auziră urale sau aclamatii, ci se simti doar o profunda si puternică emoție. Mulți plângeau in tăcere si lacrimile le curgeau în voie pe bărbile acelea țepoase, pe obrajii supti de cei opt ani de batalii, de nesomn, de atacuri, de ger si de arșița, de zăpada si de ploaie. Plângeau pentru ca regele lor nu era supărat pe ei; ii iubea in continuare, ca pe niste fii si-i ducea acasă. Un veteran iesi dintre rânduri si înainta până in fata lui Alexandru. li spuse:
— îți mulțumim, Măria Ta, pentru ca ai acceptat sa te lasi invins doar de soldatii tai. Multumim... Am vrea sa stii ca, orice s-ar întâmpla, orice ne va rezerva soarta, noi nu te vom uita niciodată.

Regele privi in depârtare pe malul celălalt, peste câmpia nesfârșita care se întindea dincolo, până la orizont, si plânse cum nu mai plânsese niciodată in viața. Nu avea sa mai vada vreodată undele maiestuoase ale Gangelui si nici nu se va putea plimba pe malurile lacurilor aurii, printre păunii cu mii de culori din Palimbothra. Plânse cu ochiul albastru precum cerul, plânse cu ochiul negru ca noaptea.

De când te-am cunoscut, am învățat ca, uneori, o clipă poate fi mai prețioasa decât o întreagă viața.

Ptolemeu se apropie de el, privindu-I uluit. — Cum ai facut? - întreba nedumerit.
— Îți aduci aminte ca ieri am ajuns într-un loc de unde drumurile se desparteau? Unul care mergea spre apus, de-a lungul țărmului si celălalt care urca spre dealuri?
— Da, îmi amintesc.
— Kalanos mi-a spus: „Drumul cel mai greu este si cel mai bun".
— Doar atât?
— Doar atât.
— Ai riscat.
— Mi se pare ca nu-i prima dat.
— Ai dreptate, nu este pentru prima dată.

Ochii îi străluceau de emotie si de nerăbdare. Se purta ca un copil.

Îl privi, atât de slab si de gol, si se gândi la Diogene care zăcea cu ochii inchisi in fata polobocului său, sub razele târzi ale soarelui dintr-o seara de demult si, in clipa aceea, își aminti ce-i spusese filosoful când rămaseră singuri. Acelasi lucru pe care i-l spusese si Kalanos, fără a deschide gura, în întunericul cortului sau, pe când el se lupta cu moartea:
„Nu există cucerire care sa aiba vreun sens, nu există război care sa merite sa fie purtat. La sfârsit, singurul teritoriu care ne mai rămâne este palma de pământ in care vom fi îngropați."
Ridică privirea si vazu corpul lui Kalanos învăluit intr-un vartej de flacari. De necrezut, el zâmbea printre limbile de foc si i se păru ca misca buzele, ca sopteste ceva, Paraitul flacarilor era prea puternic ca sa-l poata auzi, dar, in interiorul fintei sale, vocea inteleptului se făcu, totusi, auzita:
Ne întâlnim din nou la Babilon.

— V-am ascultat, soldați! - strigă el. - Credeți ca sunt surd? Știți ca, de două nopti, nu dorm din cauza voastră?
— Nici noi nu dormim de două nopți, rege! - se auzi o voce din multime.
— Pentru ca sunteti niste nerecunoscători, pentru ca nu vreti sa ma intelegeti, pentru cã.. începu sa strige Alexandru.
leși mai in fată un veteran cu barba albà si cu pletele lungi, ciung de o mana, si-și aținti privirea drept in ochii lui. - Pentru ca te iubim, măi băiete — spuse el.
Alexandru isi muscă buzele dându-si seama ca, in clipa urmatoare, avea sa izbucnească in plans ca un copil, el regele Macedoniei, Regele Regilor, Faraonul Egiptului, suveranul Babiloniei sa plângă ca un baietas prostuț in fata unor soldatoi neghiobi. Și plânse. Cu lacrimi fierbinti, fără a se mai abține, fără ca macar sa-si acopere fata. Si cand, intr-un tarziu, se potoli, răspunse: — Și eu va iubesc, afurisitilor!

Corpul tău mai era cald când noi ne certam deja pe mostenirea ta si am continuat sa ne luptăm ani întregi intre noi. Tu nu mai erai si, o dată cu tine, se risipise si visul care ne ținuse împreuna.

Setea de putere ne-a secat sufletele, ne-a transformat in monștri.

„Eram niste baietandri atunci si sufletul nostru era plin de visurile pe care tu ni le insuflai; eram ca niste zei atunci când călăream alâturi de tine, cu platosele noastre strălucitoare.

„A sosit timpul, de-acum, ca si ceata lui Alexandru sa se refaca, la fel ca atunci, in ziua in care te-am întâmpinat in Illiria, pe lacul acela înghețat, sub ninsoarea care cădea cu fulgi mari. A sosit timpul sa închidem ochii, chiar si pentru noi cei care am trăit mai mult si, când ne vom trezi, vom fi din nou impreunà, toți tineri si frumoși ca în alte vremuri, ca sa pornim din nou cu tine, ca sa călărim alături de tine către ultima aventură. De data aceasta, pentru vecie".

remocpi's review against another edition

3.0

Última parte de las tres de una vida novelada de Alejandro Magno. En esta parte asistimos a la máxima expansión del Imperio de Alejandro, a su legado y su muerte. De las tres creo que es la menos lograda, porque se le va un poco de trascendente al autor, y nos endiña algún que otro rollazo.

El estilo de la trilogía me encantó, bordeando la lírica y la épica sin lanzarse de cabeza a ninguna de las dos (salvo en trozos de esta tercera parte), muy fácil de seguir, muy interesante, muy ágil. Disfruté muchísimo con esta trilogía.

astras010's review

adventurous reflective tense medium-paced

• Plot- or character-driven? Character
• Strong character development? Yes
• Loveable characters? Yes
• Diverse cast of characters? No
• Flaws of characters a main focus? Yes

5.0

laurapr8's review against another edition

5.0

Todo el libro va de Alejandro intentando licenciar partes del ejército y esa parte fel ejército llorando porque Alejandro no les quiere. Pero después Alejandro quiere seguir adelante y hacer cosas y el ejército llora porque, jopé, llevamos muchos años haciendo la guerra. Pero cuando Alejandro intenta dejar que algunos piren vuelven a lloriquear. En resumen, Alejandro hubiese sido más feliz haciendo de mochilero por Asia con sus amigos como claramente quería y se hubiera ahorrado el tener que arrastrar detrás de él a un ejército de pesados durante 10 añazos.